1831: doctorul Johann von Grünau primeşte de la spătarul Alexandru Ghica misiunea de a întocmi proiectul primului „spital ostăşesc” · sediul „Lazaretului Regimentului 1“ este la Mânăstirea „Mihai Vodă“, iar von Grünau devine întâiul organizator al sistemului medical militar, pregătind ostaşi sanitari şi felceri · 1853: doctor Carol Davila, general de divizie, este numit medic şef al oştirii şi al Spitalului Militar (1853–1884) · 1858: apare primul regulament al serviciului interior al Spitalului Militar din Bucureşti, care, printre altele, delimitează cele două diviziuni, medicală şi chirurgicală · 1883: spitalul îşi mută sediul în zona Gării de Nord, unde se află şi astăzi · 1895: Spitalul Militar Central este primul din Europa dotat cu lumină electrică și spălătorie cu aburi · după Războiul de Întregire (când este mutat vremelnic la Iaşi) spitalul primeşte numele reginei Elisabeta, ca recunoaştere a rolului său în îngrijirea răniţilor de război · astăzi se numeşte Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”.
După încheierea stagiului militar, Radu Petre Damian rămăsese în armată, ca sanitar, la Spitalul Militar Central „Regina Elisabeta” din Bucureşti. În Europa începuse războiul când, în 1940, a fost trimis ca asistent sanitar pe lângă o unitate medicală a trupelor germane, instalată la Câmpina. A urmat frontul, cu Compania a II-a sanitară. Erau staţionaţi la Sfântul Gheorghe în ziua de 23 august 1944 când s-a anunţat arestarea lui Antonescu şi ieşirea României din războiul purtat alături de Hitler. După demobilizare, Radu Damian s-a întors la Spitalul Militar din Bucureşti, Serviciul III chirurgie, urmând în paralel Facultatea de Medicină. Atunci a făcut primele sale intervenţii chirurgicale, atunci a avut „proba sa de foc” despre care îşi amintea, peste ani, cu emoţie.
„După anul II, deci după <micul doctorat>, doctorul Mareş a început să mă ia la operaţii. Şi obiceiul era ca după 50 de operaţii făcute ca <mâna a doua>, treceai tu <mâna întâi>, sub supravegherea lui care era <mâna a doua>. Ăsta a fost momentul cel mai, cel mai… nu ştiu cum, din viaţa mea!
A fost pe ziua de 14 octombrie, pe ziua de Cuvioasa Parascheva, […] şi atunci, în ziua asta, am fost chemat la o apendicită, că astea erau [operaţii] pentru tineri: apendicite, hernii, hemoroizi, şi cam astea erau… şi câte un stomac din când în când, un ulcer. Şi în ziua aceea, se obişnuia ca în momentul când te duceai, te dezbrăcai, îţi puneai ceasul – asta făcea Mareş şi mă uitam şi eu la el, că se furau – scotea ceasul şi pe curea era inelul şi îl punea în sala de spălare care era înainte de sala de operaţii. Îl aşeza, se închina, şi după aia mergea înăuntru. După ce ne spălam, prima dată până la cot, pe urmă până la jumătatea braţului şi după aia, a treia spălătură, erau mâinile, intrai în sala de operaţii, de data asta, fără să te mai atingi de ceva. Ţi se dădea la dispoziţie întâi halatul şi te îmbrăcai, sora de la operaţie trăgea halatul şi îl lega, gata, şi tu îţi luai şi masca pe care ţi-o aruncai pe cap, ea-ţi lega şi masca, neavând voie să atingi nimic şi nimic să nu se atingă de tine şi după aceea îţi puneai mănuşile. Doar cel care făcea rahianestezia, ăla rămânea fără mănuşi, nu şi le punea. Ăla care făcea rahianestezia era şi cel care opera. De data asta… eu mai făcusem până atunci rahianestezie, că mă lăsa, dar de data asta el şi-a pus mănuşile, şi-a tras placa pe care trebuia să aşeze instrumentele, şi le-a tras la el şi a pus instrumentele şi a început să-şi aşeze instrumentele pe măsuţa asta de operaţie. Asta o făcea ăla care era mâna a doua. De data asta, Mareş am văzut că pune mâna pe aia şi trece de partea ailaltă. Când am văzut, am înlemnit tot, a început să curgă apa de pe mine… şi spun: curgea apa de pe mine! În pantofii mei se strânsese apă! Ei, şi atunci zice: <Hai maestre, hai mai repede!> Şi mi-am pus mănuşile şi am trecut de partea care operează, a celui care operează. La care doctorul Mareş ia bisturiul de pe masă şi zice. <Poftiţi, maestre! […] trage cu nădejde, că trebuie incizia să o faci dintr-o singură tăietură.> Când începi, nu ştii cât [să tai], nu ai mâna formată, nu ştii cât să apeşi! Iese cam în zig-zag incizia aia. Ceea ce m-a [emoţionat] rău de tot, că el a invitat să vină toţi, de la externe şi interne şi şefii de la serviciile alelalte de chirurgie. Era botezul focului! Când i-am văzut pe ăştia că au intrat, m-am îngrozit! În sfârşit, a dat Dumnezeu de am ajuns… şi am avut şi norocul, când am deschis abdomenul şi am deschis peritoneul, apendicele a şi sărit, adică a sărit aşa, în sus, n-am mai avut eu nevoie ca să-l caut să-l scot şi nu ştiu ce. <Repede, băi, că asta e uşor>, mă tot încuraja. În sfârşit, am secţionat apendicele, apoi operatorul apropie buzele plăgii, iar ajutorul pune agrafe. Şi atunci am zis: <Vă rog să puneţi agrafe…> şi după aia tot operatorul ia cu pensa câmpul de operaţie de pe bolnav şi eu atunci am zis aşa: <Şi dumneavoastră, vă rog să puneţi un pansament>. […]
Şi de aici încolo a urmat şi a urmat şi am început să operez şi am fost liber de el, că el m-a asistat la [început la] un număr de operaţii, fiind mâna a doua. Şi după aia a urmat partea când am început să operez eu singur, adică să am un ajutor, asta era în anul VI [de facultate]. Şi care erau interni care ajunseseră să mă roage ei pe mine ca să-i iau la operaţie. […] Eram şi frumos, eram şi înalt până la Dumnezeu, aproape la fiecare operaţie din asta mă simţeam nu ştiu ce grozăvenie [de om]. Dar îmi trecea repede chestia asta şi mi-a zis Mareş o chestie, din nou: <Să ştii, măi băiete, că atâta timp cât intri în abdomenul ăsta, abdomenul este o mare necunoscută. Te gândeşti la altceva şi dai peste altceva acolo, şi eşti obligat să o rezolvi. Şi ce ai rezolvat să ştii că nu-i opera ta! Întodeauna să gândeşti că ceva deasupra ta te-a luminat ca să rezolvi problema, pentru că altfel o să te umfli şi ai să te umfli şi la un moment dat o să plezneşti!>”.
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
