Impulsionate de necesităţi, de cercetările făcute în Europa Occidentală şi de perioada fertilă de după Primul Război Mondial, domeniile anatomiei patologice şi parazitologiei fac progrese şi la noi · în anii ’30 dr. Nicolae Lupu organizează catedra de anatomie patologică de la Facultatea de Medicină, preluând în 1938 şi Clinica Medicală a Spitalului Colentina · în 1949 Spitalul Colentina devine Institut de Medicină Internă, primul de acest gen la nivel naţional · institutul formează personalităţile din domeniul medicinei interne şi îşi diversifică domeniile de investigaţie: anatomie patologică, citologie și citochimie, histochimie, culturi de țesuturi, radiobiologie, explorări funcționale cardiovasculare, respiratorii, histochimie.
La începutul anilor ’50 Paul Berstein, medic de profesie, văzuse un anunţ al Radiodifuziunii care invita oamenii doritori să participe la un concurs de crainici. Doctorul Berstein s-a prezentat, nu l-a luat, dar pentru că era un bucovinean vorbitor de germană, rusă, franceză, engleză şi pentru că mai înţelegea şi bulgară, cehă, poloneză, a fost totuşi angajat la Serviciul Relaţii Internaţionale (numit apoi Oficiul de Relaţii Internaţionale). 48 de ani avea să lucreze la acest departament… dar aceasta este o poveste pe care Paul Berstein a mai spus-o la rubrica noastră. La fel de interesante sunt istoriile sale despre personalităţile medicale pe care le-a cunoscut în acei ani, despre lumea lor în care a trăit. Una dintre aceste figuri de seamă este profesorul doctor Nicolae Lupu. „Ucenic” al celebrului profesor doctor Ion Cantacuzino la începutul secolului XX, Nicolae Lupu avea să devină un reprezentant remarcabil al medicinei interne din ţara noastră.
„Un om pe care l-am stimat şi l-am iubit până în ultima clipă a vieţii sale – şi după moartea lui – prin viu grai sau poate uneori publicând câte ceva. Am avut marea şansă, printr-o serie de împrejurări, să cunosc pe profesorul Lupu, care a aflat, întrucât răsfoiam nişte reviste, că ştiu limba germană şi rusă. Era perioada când la Ministerul Sănătăţii era Vasile Mârza şi când, pe undeva, marea medicină română era… nu ştiu dacă e corect să spun <intoxicată>, dar supusă unei influenţe pavloviene excesiv de puternice. […] Pavlovismul însemna conducerea centrală [de partid] şi [marii profesori] au fost invitaţi la Moscova. S-au trimis la Bucureşti materiale documentare, dar ei nu ştiau limba rusă şi, la un moment dat, în casa profesorului Lupu, acest băieţel tânăr care eram eu, traducea la masa mare din sufragerie. La capătul mesei, profesorul Danielopol, Hortolomei, Siseşti, Mihăeşti, Ciucă, Pompiescu, Nicolau. Stăteau în picioare băieţii răsăriţi Burghele şi Djuvara, marii noştri chirurgi. Traduceam din materialele respective. Unele erau foarte valoroase, fiindcă erau semnate… se pare că sovieticii nu şi-au permis atunci să trimită numai maculatură de propagandă, erau Bîkov şi Orbeli, elevii de prim rang ai lui Pavlov, Ivan Petrovici Pavlov care era un fiziolog mare, care rămâne în istoria medicinei, dar care nu putea domina medicina prin pavlovismul lui.
Ai noştri au vrut să ştie despre ce e vorba şi le traduceam şi ei mă întrebau şi deseori îmi cereau: <Treci mai repede peste chestia asta, treci mai repede>. Eu eram fericit, pentru că nu cunoşteam toată <tehnologia> şi ei mă ajutau. Am avut astfel prilejul să vin direct în contact cu aceste bombe ale medicinei! Să nu uitaţi că şcoala românească avea patru sedii: Bucureşti, Iaşi, Cluj, hai să zicem şi Timişoara. De aici au răsărit aceşti mari clinicieni. […] Aşa i-am cunoscut, aşa am ajuns în apropierea lor, aşa am înţeles un pic felul lor de a gândi când judecau un bolnav, când puneau un diagnostic.
Am asistat şi la multe diagnostice, ne-au onorat profesorul Lupu şi profesorul Milcu care zicea că Lupu este o minte strălucită. I-a spus profesorului Parhon şi că există un băiat, un băieţel, care ştie rusa şi germana. […] Tot ce era mai puternic, mai frumos, floarea medicinei române am avut şansa să o cunosc. Parte dintre ei i-au cunoscut şi soţia şi fetiţa [mea] care a fost adusă la profesorul Lupu, când a apărut pe lumea asta, când [a fost născută]. Şi i-am prezentat-o profesorului, a luat-o în braţe, i-a sărutat mâna, a fost primul bărbat care a sărutat mâna fiicei mele! […]
[Pe atunci] o clinică medicală sau o clinică chirurgicală era condusă de un profesor. Profesorul ajungea la postul de conducător al acestei instituţii fie prin concurs, fie chiar prin relaţii politice, dar era profesional o forţă. Şi profesorul îşi organiza clinica cum înţelegea el. Clinica Colentina bunăoară, clinica medicală Colentina care era o clinică modernă, a beneficiat de conducerea profesorului Lupu din 1936, dar şi cu sprijin financiar din partea unor oameni care aveau aceste posibilităţi şi care au fost îngrijiţi la clinică. Iar, pe de altă parte, nimeni nu intra în clinică fără avizul – vorbesc despre cadre medicale – profesorului Lupu. După 1944, 1945, 1946, numirile erau făcute [politic] şi asta îl revolta pe profesor, pe drept sau poate pe nedrept. Pe drept, fiindcă ei voiau să numească ei pe cei care aveau şansa de a intra în circuitul medical respectiv. Pe nedrept, pentru că aveau dreptul să intre şi oameni care nu aveau <un spate>. Ei, nu era simplu, profesorii se revoltau, discutau între ei, dar Ministerul Sănătăţii, Academia, conduceau aceste institute; Colentina era Institutul de Medicină Internă al Academiei, dar în acelaşi timp personalităţii, conducătorului instituţiei medicale – un Hortolomei, un Nicolae Gheorghe Lupu, un Danielopol şi aşa mai departe – era greu să-i bagi pumnul în gură! După ce au dispărut ei, s-au schimbat treburile. […]
Memoria profesorului merită să fie păstrată, el făcând din Colentina o pepinieră de medici, care şi în străinătate sunt recunoscuţi astăzi ca medici foarte buni. Spre deosebire de medicina modernă pe care am văzut-o în câteva ţări din Europa, medicina românească a anilor pe care i-am cunoscut eu, atunci, se baza pe examenul clinic al bolnavului – nu laboratorul decidea, ci examenul bolnavului! Fără doar şi poate că şi laboratorul joacă un rol enorm, dar contactul cu bolnavul, experienţa medicului, ştiind zona din care vine, condiţiile în care trăieşte, au jucat un rol foarte important.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2002]
