Absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, academicianul doctor Ion Baciu (1921-2004) s-a preocupat încă din 1946 de cercetari care aveau legătură cu sistemul nervos central. Studiile sale, începute atunci cu teza de doctorat despre rolul sistemului nervos central în provocarea reacţiei fagocitare, aveau să se adâncească apoi în domeniul fiziologiei, până la formularea unui concept nou, pentru noi greu chiar de pronunţat: neuroimunomodulare – stimularea sistemului imun de patogeni exogeni. Peste 300 de publicaţii în ţară şi străinătate, coordonarea ca şef al unui grup european de studiu experimental al eritropotinei (în perioada 1956-2003), toate acestea şi încă multe altele fac din doctorul Ion Baciu un nume cu care medicina românească se mândreşte. Pasiunile sale pentru cercetare şi predare sunt exprimate, în esenţă, în câteva fraze: „Fiziopatologia e o disciplină cu care poţi fermeca mai uşor studenţii fiindcă vorbeşti despre mecanismele bolilor, care sunt uneori miraculoase. Dar în fiziologie, trebuie să înveţi sistematic bazele, ca la şcoala primară când copilul învaţă alfabetul şi gramatica de bază. Pe când fiziopatologia are farmec şi poezie, e partea de trecere de la cunoştinţele teoretice fundamentale la valorificarea lor în practică. Am făcut 10 ani fiziopatologie şi după aceea am revenit la fiziologie unde am reorganizat catedra şi învăţământul.” Un interviu din 1995 pentru Arhiva de istorie orală ne permite să-l cunoaştem mai bine pe acest savant.
„În anul III [de facultate] am fost numit preparator şi am început şi o activitate ştiinţifică, solicitându-i profesorului un subiect pentru teza de doctorat la care am început să lucrez. După discuţiile pe care le-am avut… sigur, eu eram novice, dar citeam. Erau câteva direcţii mai importante în care aş fi putut să lucrez, una dintre ele era foarte dragă profesorului şi anume ideea că, în cursul bolii, sistemul nervos ar putea interveni într-un mod oarecare, influenţând evoluţia îmbolnăvirilor. Şi, în această privinţă, exista o monografie a lui Speranski, un elev al lui Pavlov, care în 1922 a scris cartea Baze experimentale pentru o teorie a medicinei. El nu a făcut mare lucru, experienţele lui erau foarte simple: producea iritarea sistemului nervos, a nervilor periferici, a scoarţei cerebrale, a nucleelor de la baza creierului, cu substanţe toxice, toxine microbiene, substanţe chimice, congelare. Şi a remarcat că, indiferent de zona iritată, animalele de experienţă făceau tulburări trofice, până la apariţii ale unor leziuni necrotice. El considera că iritarea se propagă în întreg sistemul nervos care participă în acest fel la boală, la iritarea organismului. Prezentată împreună cu profesorul Ursanu şi tradusă, această carte, în limba română, ea avut şi are încă o mare circulaţie în lumea medicală şi mai ales e de interes pentru cei care se ocupă de imunologie. Problema se punea cum am putea noi urmări tulburările trofice. Şi aici, deşi eram începător, am avut o idee care s-a dovedit foarte fertilă.
Într-o revistă germană de prestigiu se publicau articole de sinteză asupra unui domeniu din fiziologie – şi un asemenea articol l-a publicat fiziologul Landsman despre leucocite şi fagocitoze – şi inspirat din această lucrare am urmărit activitatea fagocitelor. […] Şi atunci am fixat ca subiect de teză rolul sistemului nervos în apărarea organismului şi în acest cadru am urmărit rolul sistemului nervos în reacţia fagocitară, în răspunsul fagocitelor. Cercetările le-am început cu excitarea electrică a nucleelor de la baza creierului şi am lucrat cu multă insistenţă, am obţinut rezultate şi, în 1944, deci după un an după ce intrasem oficial la Fiziologie, am publicat cu profesorul – profesorul primul autor, eu al doilea şi o colaboratoare, doctoriţa Lucia Vlad – o lucrare, în Ardealul neocupat. […] S-a deschis o eră nouă în studiul imunităţii. Până atunci, imunitatea era interpretată ca un proces autonom celular, iar în ceea ce priveşte sistemul nervos, se admitea că el cel mult ia cunoştinţă de ceea ce se întâmplă în organism şi nu că are o participare activă. De fapt, la una din comunicările pe care le-am făcut, un celebru profesor de psihiatrie a spus că ce facem e absurd. […]
Am mai făcut şi alte experinenţe, cu o tehnică originală elaborată de profesorul Benetato, profesorul Oprişiu şi anume tehnica atacului izolat, care atunci a reprezentat un eveniment în fiziologie. Am continuat şi am publicat în continuare cu profesorul Benetato, până ce el a plecat la Bucureşti. […] Eu, continuând lucrările din acest domeniu, ne-am adresat direct nucleelor hipotalamici şi am provocat leziuni ţintite ale acestor nuclee. După care, am studiat răspunsul imun, aducând contribuţii care astăzi sunt recunoscute în literatura de specialitate. […]
Toată lumea ştia că, îndată după profesorul [Grigore] Benetato care era un savant reputat, în laborator eu sunt omul numărul doi, deşi eram relativ tânăr. De fapt, lucram neîntrerupt. Uneori experienţele astea cu cap izolat durau câte 24 de ore. […] Operaţia dura la început şase ore, iar apoi s-a redus la patru ore. Dacă nu reuşea prima operaţie – pe câini se lucra – începea a doua operaţie, asta pe la amiază. Se termina seara, iar noaptea eu făceam experienţa în continuare, fiindcă preparatul nu trăia decât un număr limitat de ore, până la 12 ore. Şi, în felul acesta, uneori ajungeam să dorm foarte puţin. Şi îmi făceam <datoria de somn> duminica, când oamenii făceau alte lucruri. În sfârşit, e primul aspect…
Al doilea, poate că a fost şi un noroc, am căzut pe această problemă. Şi în ceea ce priveşte alegerea bacteriilor cu care am lucrat, s-a dovedit ulterior că erau cele mai potrivite. Erau salmonele gravitative care au o endotoxită foarte puternică şi datorită acestui fapt am obţinut rezultate… Iar numirea mea de conferenţiar s-a făcut în 1948, învăţământul medical s-a extins [atunci] şi era nevoie de cadre. Fiziologi nu erau şi eu eram unul dintre cei mai bine pregătiţi.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1995]
