În anii ’50 organele represive ale regimului comunist înfiinţează la minele de plumb Baia Sprie, Nistru şi Cavnic colonii pentru „reabilitarea prin muncă” a deţinuţilor politici · ca şi la celelalte închisori şi lagăre politice din vremea lui Gheorghiu Dej, hrana şi asistenţa medicală sunt precare, cu atât mai mult cu cât deţinuţii lucrează până la 15 ore în mină · Baia Sprie are un singur medic militar, iar asistenţa medicală este asigurată de medici deţinuţi · un control făcut chiar de Procuratura Militară Oradea în 1955 confirmă că nu sunt grupuri sanitare, că ajutorul medical este asigurat de doi medici deţinuţi şi un lucrător sanitar, toţi aflaţi sub conducerea medicului coloniei · la Cavnic şi Nistru nu sunt medici salariaţi, ceea ce duce la o asistenţă medicală nesatisfăcătoare · infirmeriile au o dotare precară, sunt lipsite de instrumentar medical şi medicamente.
Arestat în 1951 chiar de la Institutul de Igienă la care lucra, doctorul Miltiade Ionescu avea să fie condamnat la 15 ani muncă silnică, sub acuzaţia de „uneltire contra ordinii sociale”, pentru că făcuse parte dintr-un grup de medici cu vederi anticomuniste. A ajuns la centrul de anchetă din Calea Rahovei, la închisoarea Jilava, la coloniile de muncă Baia Sprie şi Cavnic. La Cavnic, unde avea calitatea dublă de condamnat şi de medic de mină, a contribuit la organizarea unei evadări, împreună cu alţi 13, în 1953. După ce a fost prins, dr. Miltiade Ionescu a mai primit o condamnare pe care a executat-o în mai multe închisori, până la graţierea generală din 1964. După eliberare, nu a mai putut profesa decât la un dispensar periferic din Bucureşti. În plus, purta cu sine amintiri dintr-o lume greu de imaginat.
Cu aproape nimic la dispoziţie…
„[La Baia Sprie] aveam un simulacru de infirmerie, cum era şi cabinetul medical. Erau doi medici-deţinuţi atunci, erau destul de cumsecade la perioada respectivă, dar posibilităţile erau atât de limitate încât acolo făceai numai jonglerie, dacă puteai. Aşa cum m-am convins eu când am ajuns medic la Cavnic. În cele şase luni cât am funcţionat acolo, am văzut din plin care erau posibilităţile şi cum te puteai descurca având la dispoziţie aproape nimic – aproape nimic! […]
În iulie am ajuns la Baia Sprie, am stat perioada asta acolo ca medic de mină şi s-a constituit un lot pentru deschiderea exploatării de la Cavnic. Iniţial, am plecat vreo 200 de inşi de la Baia Sprie la Cavnic şi am inaugurat exploatarea de acolo, eu fiind de data aceasta medicul coloniei. La început mi-a dat un ajutor – era colegul meu, în lot cu mine – Iovănescu şi pe urmă am rămas singur.
V-au obligat să faceţi asta ori v-au întrebat?
Nu, de la Baia Sprie, când au organizat schema asta a serviciilor de mină, cu deţinuţi, s-a pus problema dacă accepţi sau nu. Şi bineînţeles, nepunându-mi nici o altă condiţie, atunci, sigur, ce rost avea să nu accept? Şi lucrurile [au mers aşa]… spre dosebire de alte dăţi, când am fost solicitat şi mi s-au pus condiţii… […] Ca medic de mină nu aveau ce să-mi ceară, pentru că eram trimis acolo să intervin numai în cazuri extreme, dacă se întâmplă ceva în subteran, dacă cuiva i se face rău…”
„Am obţinut nişte penicilină”
„Eu stăteam într-un cabinet, la Orizontul 12, stăteam în aşa-zisa <cameră a ventilatoarelor>, era un sistem de ventilaţie, cu nişte ventilatoare, aşa, enorme, care trimiteau [jeturi] pe toate căile de aeraţie, spre abataje, ca să împrăştie gazele astea otrăvitoare, ceea ce nu reuşeau, în mare măsură. Şi eu stăteam numai aici şi toată lumea ştia că eu sunt numai aici şi eventual veneau, se prezentau, sau eram eu dus şi mă deplasam la locul de muncă unde se petrecea ceva ieşit din comun. […]
Ce aveaţi la dispoziţie în cabinet?
Ei, aveam… întâi, ca să simuleze că totul se desfăşoară conform unor planuri bine stabilite, m-au pus să întocmesc nişte liste de necesar, cu ce-mi trebuie. Şi din punct de vedere instrumentar şi din punct de vedere medicamente şi materiale sanitare. Eu ştiam care e realitatea, am scris acolo, dar am primit aşa, de la Baia Mare, ce se putea da. Mi-au dat nişte seringi, dar seringi cum erau pe vremea aceea, care se sterilizau, se fierbeau mereu; mi-au dat câteva bisturie; mi-au dat patru cleşti de extracţii dentare – că am făcut extracţii dentare foarte multe şi le-am făcut fără anestezie! De unde să-ţi dea?!… ce anestezie?! Şi stăteau oamenii, săracii, de nu ai treabă!… Şi pansamente, ceva dezinfectant şi, pe ici pe colo, nişte medicamente. Ştiu că atunci am obţinut eu pentru un cetăţean – care făcuse pneumonie – am obţinut nişte penicilină, penicilină care era o raritate atunci, în ’53! Şi săracul omul ăsta, era un liberal din ăsta vechi, <’nea Nicu> îi spunea toată lumea, […] Enescu Nicolae, fost fruntaş liberal. El, care era un pic aerian, aşa, mai credea în principiile alea care vor reveni, în sfârşit… de altfel era un tip cumsecade. Şi avusese un accident, tot la muncă, şi mergea cu bastonul. […] Şi ăstuia i-am făcut penicilină şi, din nefericire pentru el, a făcut o reacţie la penicilină, adică a făcut o erupţie, nu foarte gravă, dar a făcut o reacţie. Şi el s-a speriat foarte tare şi îi spuneam: <Stai, măi neică, cuminte, că nu se întâmplă nimic! Uite, cel puţin ai avut norocul să te vindeci, să profiţi!>… Ştiţi de ce am obţinut penicilina? Pentru că un sublocotenent de acolo, îl chema Tudoran, care era un om al locului şi cuminte, face o infecţie la un picior şi vine la mine. Că eram în mijlocul muntelui, unde să se ducă? La oraş?!… Şi a venit, l-am văzut, avea ceva la picior, un abces din ăsta, şi îi spun: <Domnule, dumneata te vindeci fără cuţit numai dacă faci penicilină! Dar ca să-ţi fac penicilină, îmi aduci şi mie penicilină, că am pe cineva aici, care neapărat are nevoie de penicilină>. Tipul s-a dus şi a venit şi, într-adevăr, mi-a adus şi pentru ăsta.”
Trocul cu cearşafuri
„Pe urmă s-a deschis o altă cale, am început să facem trafic cu muncitorii, cu meşterii ăştia civili. […] De la magazia noastră de efecte am început să scoatem nişte cearşafuri, [împreună] cu tipul care era acolo deţinut, era magazioner şi le dăteam ăstora cearşafuri noi, luate din magazie, şi ei ne aduceau medicamente. Scriam pe o hârtiuţă cutare, cutare, cutare şi ei ne aduceau medicamente. Şi funcţiona foarte bine! Nu ne întâlneam, ca să ne dea [î mână]… Însă aveam locuri dinainte stabilite şi ăla venea şi ne punea acolo medicamentul. Iar noi, ca să înlocuim pierderile astea de cearşafuri, adică dispariţia unui număr destul de mare… noi aflasem că cearşafurile care merg la reformă, este suficient ca să dai de la ele doar părţile laterale, tivurile alea. Dacă le dai pe alea, le consideră cearşafuri. Şi cum aveam un băiat acolo, la croitorie, foarte cumsecade, l-am pus să facă numai de-alea, luam cearşaful întreg şi în schimb dăteam numai de-alea! Şi am întreţinut povestea asta care a funcţionat foarte multă vreme. Şi au început şi schimburi de altă natură, au început să circule ziarele, tot la maniera asta. Erau nişte tuburi pe acolo, pe care se băgau toate.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
