Cele mai însemnate relicve legate de Patimile Mântuitorului au fost descoperite la Ierusalim, în secolul al IV-lea, de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, ele devenind prețioase și venerate daruri trimise către varii locuri din lumea romană. Pe măsură ce pelerinajul religios a înflorit, creștinii au dus acasă diferite fragmente, ca amintiri ale experienței lor, Roma și Constantinopolul fiind marile centre, în afară de Ierusalim, în promovarea devotamentului pentru sfintele relicve, bisericile și sanctuarele în care erau cinstite relicvele și imaginile sfinte înmulțindu-se mai ales în epoca medievală în Europa. Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim adăpostește fragmente din lemnul Sfintei Cruci, menționate încă din secolul al IV-lea de către pelerina Egeria. Alte fragmente ale Crucii pe care Sfânta Elena le-a așezat în palatul ei roman se găsesc la Santa Croce di Gerusalemme din Roma (Bazilica Sfintei Cruci), zidită de ea, unde sunt descrise Legendele Crucii celei Adevărate, în viziunea artistică a renascentistului Melozzo da Forli. În 1629, la solicitarea Papei Urban al VIII-lea, o parte mai mare a Crucii a fost mutată din acest lăcaş la Bazilica Sfântului Petru de la Vatican, unde este expusă şi statuia Împărătesei Elena, operă a sculptorului italian de secol XVII, Andrea Bolgi. Şi în Franţa se găsesc fragmente din lemnul Sfintei Cruci, unul aparţinând tezaurului Catedralei Notre Dame din Paris, ca parte a relicvelor sfinte conservate de Arhidieceza de Paris, iniţial păstrate la Sainte-Chapelle, pe Île de la Cité. Un alt fragment al Crucii se află la Capela La Vraie-Croix din Morbihan, adus aici, după cum istoriseşte legenda locului, de un cavaler revenit dintr-o Cruciadă. Şi la Catedrala Notre-Dame din Reims poate fi venerat un fragment al Crucii, care este inclus în Talismanul de secol IX al lui Carol cel Mare, regele francilor. Mai există fragmente ale Crucii în biserica Sainte-Croix din Liège, dăruite lăcaşului de către împăratul Henric al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, pe care le primise de la regele francilor, Robert al II-lea, supranumit cel Pios. În prezent, poate fi văzută la Muzeul de artă religioasă şi artă Mosan din Liège (MARAM). Relicvarul anglo-saxon din Catedrala Sfântului Mihail şi a Sfintei Gudula, din Bruxelles, construită în secolul al XVIII-lea, adăposteşte, de asemenea, un fragment al Crucii. La Viena, Kaiserliche Schatzkammer, Tezaurul Imperial de la Palatul Hofburg, deţine o valoroasă colecţie de comori seculare şi ecleziastice, acoperind peste o mie de ani de istorie europeană, aici aflându-se şi un fragment al Sfintei Cruci. Alt fragment este păstrat la mănăstirea cisterciană de secol XII de la Heiligenkreuz, Austria, în ascunzişurile Pădurii Vieneze. În anul 1188, ducele Leopold al V-lea, supranumit cel Virtuos, a dăruit abaţiei această sfântă relicvă, primită de el de la regele Balduin al IV-lea al Ierusalimului. Abaţia Wiblingen din Germania, fondată în 1093, a primit de la ai săi întemeietori o părticică a Crucii Sfinte, pe care ei o dobândiseră în timpul participării la Prima Cruciadă. O altă parte a Crucii poate fi venerată la Limburg an der Lahn, într-un relicvar purtând o inscripţie cu numele împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenet şi al fiului său, Roman al II-lea. Adus la început de secol XIII, în urma celei de-a Patra Cruciade, de la Constantinopol în Germania, relicvarul a fost donat de către cavalerul Heinrich von Ulmen, mănăstirii din Stuben, pe râul Mosela, unde a rămas mai bine de şase sute de ani. În prima jumătate a secolului al XV-lea, urmaşii unui negustor genovez stabilit în Flandra, cu două secole în urmă, au construit o biserică în Bruges, după modelul celei de la Sfântul Mormânt din Ierusalim. Cripta acestui edificiu gotic cu puternice influenţe bizantine configurează o reconstrucţie a mormântului lui Hristos, sanctuarul fiind căminul unei relicve a Crucii Sfinte. În Spania, la mănăstirea franciscană Santo Toribio de Liébana (Monasterio de Santo Toribio de Liébana), în Cantabria, tradiţia leagă o relicvă a Crucii de originea aşezării, adusă odată cu rămăşiţele Sfântului Toribio de Astorga, prin secolul al VIII-lea. Tot în Spania se află faimoasa Cruz de Caravaca (Crucea de la Caravaca), motiv de pelerinaj încă din secolul al XIV-lea, conservată într-un relicvar în bazilica del Real Alcázar de la Vera Cruz, en Caravaca de la Cruz. Devoţiunea pentru Cruz de Caravaca a fost extinsă şi în Polonia, Franţa, Germania, Anglia şi America Latină. Recent a fost expusă publicului din nou Vera Cruz de Caspe (Crucea cea Adevărată de la Caspe), după finalizarea reamenajării Capelei (Capilla) de la Vera Cruz din Colegiata de Santa María la Mayor de Caspe, în Spania. La Mănăstirea Xiropotamu de la Muntele Athos, aflată la jumătatea drumului dintre Dafne şi Kareia, închinată Sfinţilor 40 de Mucenici, se păstrează cea mai mare parte din Sfânta Cruce. În satul Petrokerasa, tot în Grecia, în fiecare an, în Duminica Floriilor, mii de oameni se adună pentru a întâmpina Sfânta Cruce de la Mănăstirea Xiropotamu, într-o ceremonie de primire care are loc încă din anul 1768. Un alt fragment al Crucii Răstignirii se păstrează la mănăstirea Panaghia Soumela din Veria, în apropiere de Salonic, altul aflându-se la mănăstirea Panaghia Ikosifinissa din Drama. Biserica Ortodoxă Siriacă deţine o relicvă a Crucii Sfinte, la Mănăstirea Sfântului Marcu din Ierusalim, ridicată în secolul I de către Evanghelistul Marcu, şi reconstruită de mai multe ori, peste ruinele edificiului din secolul al VI-lea. Biserica Ortodoxă Etiopiană Täwahedo, una dintre cele mai vechi forme de creştinism din lume, are cinstea de a adăposti o parte din Crucea Sfântă, la Gishen Mariam, şi sărbătoreşte anual descoperirea Crucii de către Împărăteasa Elena, după calendarul etiopian, în ziua 17 a lunii meskerem, corespunzând în calendarul gregorian zilei de 27 septembrie. Potrivit tradiţiilor etiopiene, fragmentul din Sfânta Cruce a fost adus cândva prin secolul al IV-lea, când a fost introdus creştinismul în regiunea al cărei trecut se pierde în legende amintind de regele Solomon şi de regina din Saaba.
Un relicvariu cu Sfântul Spin se află la British Museum, iar spini din Cununa de Spini se mai află la Koln, la Pisa, Napoli, Barcelona, Sevilla, Toulouse, Praga şi în alte părți. Doi Spini se numără printre relicvele aduse de Sfânta Elena în palatul ei devenit ulterior Basilica della Santa Croce din Roma. În secolul al XIII-lea, regele cruciat Ludovic al IX-lea, singurul monarh al Franţei care a fost canonizat, a ridicat Sainte-Chapelle, pentru a adăposti Cununa de Spini, un fragment al Crucii şi alte relicve dobândite de la Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol. Regele Ludovic al IX-lea al Franței a cumpărat o Cunună de Spini în timpul cruciadelor și a consacrat-o la Sainte Chapelle din Paris, în 1248. În timpul Revoluției Franceze, Sainte Chapelle a fost profanată și multe dintre relicve au fost pierdute, dar Cununa de Spini a fost salvată și astăzi este păstrată în tezaurul catedralei Notre Dame din Paris. Unii dintre Spini au fost trimiși la alte biserici din Europa și din alte părți.
În apropiere de Basilica della Santa Croce din Roma, în complexul din jurul Bazilicii San Giovanni in Laterano (Bazilica Sfântul Ioan din Lateran), se află Scala Santa (Sfânta Scară), cu 28 de trepte din marmură, un loc de pelerinaj creștin care se desfășoară pe treptele provenite de la fortăreaţa Antonina, suite de Iisus spre judecata lui Pilat din Pont. Scara, adusă la Roma de la palatul lui Pilat, ducea la Sancta Sanctorum, capela personală a primilor papi, unde relicve papale și o veche imagine a lui Iisus au fost păstrate timp de secole. Din Evul Mediu, creștinii urcă scările în genunchi, pe urmele Domnului, spre a cinsti Jertfa Sa. Descrisă în Flagelarea lui Iisus de Piero della Francesca, la jumătatea secolului al XV-lea, în Iisus la Coloana biciuirii, de Antonello da Messina, câțiva ani mai târziu, Coloana Flagelării sau Stâlpul Biciuirii lui Iisus provine tot din curtea fortăreţei Antonine. Descoperită în secolul al IV-lea de Sfânta Elena, în timpul vizitei sale la Ierusalim, în 1222 a fost dusă la Roma prin grija cardinalului Giovanni Colonna, care a servit în Țara Sfântă în timpul celei de-a Șasea Cruciade și mai târziu ca preot la bazilica Santa Prassede (Sfânta Praxida), unde a și adăpostit relicva sfântă. Astăzi, Coloana Flagelării este păstrată într-o mică capelă laterală din Biserica Sfânta Praxida, expusă într-un relicvar proiectat la finele secolului al XIX-lea. Un alt fragment din coloană este expus în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.
Tradiția spune că Potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină a fost dus la Roma de Sfântul Petru și păstrat de papi până în secolul al III-lea când, cu ajutorul diaconului Lorenzo, originar din Spania, a fost trimis la Huesca, spre a fi pus la adăpost de persecuțiile împotriva creștinilor. Apoi, în timpul invaziei musulmane, a fost ascuns la mănăstirea San Juan de la Peña (în Huesca) și încredințat la finele secolului al XIV-lea regelui Martin I de Aragon, după care a ajuns la palatul regal Aljafería din Taifa, Zaragoza, și la cel din Valencia, până când a fost donat catedralei din Huesca, în 1437, de către Alfonso al V-lea. A fost conservat și venerat între relicvele Catedralei și, până în secolul al XVIII-lea, a fost utilizat în Joia Mare, mai târziu așezat în vechea Sala Capitular, numită din 1916 Capela Sfântului Potir. Unii experți susțin, însă, că Potirul adevărat este cel aflat de circa o mie de ani în Bazilica San Isidoro din Leon, în nordul Spaniei, păstrat acum la muzeul de la Colegiata de San Isidoro de León. Se crezuse, până la apariția unor recente studii, că acest potir a apartinut reginei Urraca a Leonului, Castiliei și Galiciei, în secolul al XII-lea, după ce la jumătatea secolului al XI-lea, fusese trimis drept cadou regelui Ferdinand I de Castilia. Potirul din onix este prins într-o cupă de aur, cu modele gravate pe margini, acoperită cu perle, smaralde, ametiste și safire.
Aflat în păstrare la Vatican, un fragment din Lancea sau Sulița cu care a fost străpuns Iisus în coaste de către centurionul roman Caius Longinus, care apoi s-a convertit la creștinism, a ajuns în mâinile primului cavaler creștin, Mauritius Africanul, după ce Longinus a dus-o în Capadoccia. Apoi a intrat în posesia împăratului Constantin cel Mare, de la care au furat-o hoții venețieni, pentru ca mai târziu să facă parte din tezaurul cavalerilor templieri. Cel mai vechi fragment de Lance, menționat din secolul al VI-lea, se păstrează la Vatican, sub domul Sfântului Petru, alte fragmente fiind la Ierusalim, la Sfântul Mormânt, la Istanbul, la Viena (în Tezaurul Imperial de Palatul Hofburg) și într-o biserică din Armenia, unde relicva a fost dusă de Sfântul Apostol Iuda Tadeul. De aici, în secolul al XIII-lea a ajuns la Mănăstirea Aiyrivank, sau Mănăstirea Geghard, devenită unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Armenia medievală. În prezent, fragmentul de Lance este expus în Catedrala Ecimiadzin, construită la început de secol IV de către Sfântul Grigorie Luminătorul, fondatorul Bisericii Gregoriene din Armenia.
În relicvarele multor lăcaşe sfinte din lume (Madrid, Florenţa, Milano, Roma, Veneţia, Paris, Köln, Cracovia şi altele) se păstrează resturi din Piroanele cu care Iisus a fost ţintuit pe Cruce. La Catedrala Notre Dame din Paris se află un Piron al Patimilor, plus o părticică din Crucea Sfântă, şi din Cununa de Spini. Trei Piroane au fost luate de la săpăturile din secolul al IV-lea de către Sfânta Elena, care a pus unul dintre ele la harnașamentul calului și altul în coiful de luptă al împăratului Constantin el Mare, pentru a-l proteja în luptă, al treilea Piron fiind așezat în Bazilica Sfintei Cruci din Roma. Tradiția susține că, la un moment dat, unul dintre Piroane i-a fost dat Teodolindei, regina longobarzilor, care l-a încrustat în coroana de fier folosită pentru încoronarea regilor lombarzi și ulterior a lui Carol cel Mare și a succesorilor săi. O altă tradiție spune că un Piron datând din vremea Sfintei Elena a fost înfipt într-o cruce de lemn care a rămas la Milano.
Socotită prima icoană a Mântuitorului, pânza pe care s-a întipărit Chipul Său în timpul purtării Crucii, pe Via Dolorosa, numită Mahrama sau Năframa Veronicăi, este, de asemenea, enumerată printre obiectele Patimilor şi se găseşte la Santuario del Volto Santo, parte a unei mănăstiri a capucinilor de la Manopello, Italia, deşi analize recente susţin că ar fi vorba despre vălul care a acoperit faţa lui Iisus înainte de Înviere. Potrivit tradiției locale, un pelerin anonim a ajuns la la Manopello la început de secol XVI având la el Năframa, pe care a înmânat-o unui localnic care stătea pe o bancă, în fața bisericii. Acesta a intrat în biserică și a scos pânza din cutia în care era, apoi a ieșit să îl caute pe pelerin, dar străinul dispăruse. Vălul a rămas în familia localnicului, un doctor, timp de un secol, apoi a ajuns la mănăstirea capucină de la Manopello în 1660, unde a fost descoperit abia în 1999.
Din 1578, Capela regală a Catedralei Sfântul Ioan Botezătorul din Torino păstrează Giulgiul din Torino, în care a fost învelit trupul Domnului după Crucificare. În secolul al VI-lea, se pare că Giulgiul ar fi fost redescoperit, iar în anul 944 ar fi fost dus de la Edessa în capitala bizantină, Constantinopol. În jurul anului 1200, Giulgiul și alte relicve, plus numeroase alte obiecte considerate sfinte, au fost transferate la Biserica Mănăstirii din Vlaherne și, în cele din urmă, Giulgiul a ajuns, în secolul al XIII-lea, în posesia nobilului burgund Othon de la Roche, participant la cea de-a Patra Cruciadă, apoi fost trimis la Lirey, Franța, fiind donat mai târziu Casei princiare de Savoya, în a cărei proprietate a rămas până în 1983, când a fost predat Vaticanului. Păstrat în Camera Sfântă a Catedralei San Salvador, Oviedo, Spania, Giulgiul sau Sudarium din Oviedo, care a fost înfășurat în jurul capului lui Iisus după Crucificarea Sa, este adăpostit în capela Sfântul Mihail de aici, construită în secolul al IX-lea ca o capelă pentru regele Alfonso al II-lea de Asturias, distrusă în secolul al XIV-lea și înlocuită cu Catedrala gotică din Oviedo. Menționat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al VI-lea în scrierile lui Antoninus de Piacenza, un pelerin creștin din acest oraș italian, autor al unui itinerar de pelerinaj în Țara Sfântă, la început de secol VII Giulgiul din Oviedo a fost dus la Alexandria După invazia Ierusalimului de către persani a ajuns de la Alexandria în Spania, la jumătatea aceluiași secol sosind la Toledo, apoi la Oviedo, în anul 840. În 1075, regele Alfonso al VI-lea a numit veşmântul, printr-un act oficial, Sudariumul Sacru al Domnului nostru Iisus Hristos. În 2016, în Vinerea Mare a Paştelui catolic, în Bazilica Saint Denys din Argenteuil, Franța, a fost expusă în mod excepţional publicului Cămaşa lui Hristos, considerată una dintre cele trei relicve rămase de la Mântuitor, împreună cu Giulgiul de la Torino şi Giulgiul de la Oviedo. Cămaşa pe care Iisus a purtat-o de la Cina cea de Taină până la țintuirea pe Cruce, și care apoi a fost jucată la zaruri de soldații romani, a fost găsită tot de Sfânta Elena, în cursul pelerinajului său la Ierusalim. La începutul secolului al IX-lea, se spune că Sfânta Cămaşă a fost oferită de către împărăteasa Irina a Constantinopolului împăratului Carol cel Mare, fondatorul Imperiului Carolingian, care avea să o încredinţeze mănăstirii de la Argenteuil. Este expusă doar o dată la cincizeci de ani, cel mai recent în 2016. Și Catedrala Sfântul Petru sau Domul din Trier, cel mai vechi oraș german, numit Roma Nordului, revendică deținerea unei fâșii din Sfânta Cămașă, care este expusă în capela cu același nume din locaș.
RADOR – Cristina Zaharia
