Pentru ortodocşi, comemorarea Răstignirii lui Hristos şi sărbătoarea Învierii Sale sunt cele mai preţioase şi solemne momente ale anului creştin. Ele sunt precedate de Sâmbăta lui Lazăr, (când credincioşii duc ramuri de salcie la mormintele celor dragi, pomenind momentul în care Iisus l-a înviat pe Lazăr în Betania) şi de Duminica Floriilor (ultima duminică înaintea Paştelui) care aminteşte intrarea lui Iisus în Ierusalim, ca rege spiritual, însoţit de apostoli şi întâmpinat de mulţime. Ţinerea acestei sărbători a Floriilor a fost atestată documentar abia în secolul al IV-lea, de atunci datează predicile Sfântului Epifanie scrise pentru acest prilej.
În jurul credinţei în sacrificiul şi mântuirea dăruite de Fiul lui Dumnezeu omenirii, în jurul ritualurilor religioase vechi de peste 2000 de ani, românii au ţesut şi obiceiuri specifice. De exemplu, în Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se lua toaca de la biserică şi se ducea în cimitir unde trebuia păzită de câţiva feciori ai satului. Dacă aceştia nu fuseseră vigilenţi şi toaca fusese furată, a doua zi flăcăii erau „pedepsiţi” să ofere un ospăţ la care participau şi ei şi hoţii, dimpreună. În Bucovina, în dimineaţa Paştelui fetele spălau limba clopotului cu apă neîncepută cu care apoi se spălau şi ele pe faţă, ca să fie frumoase. Probabil aceste obiceiuri pitoreşti nu se mai păstrează, dar cu certitudine datina mersului din poartă în poartă pentru anunţarea Învierii lui Hristos există şi astăzi. Un ploieştean, Grigore Rădulescu, şi-o aminteşte din copilărie:
„Mahalaua Sfântul Spiridon era atunci la marginea de nord a oraşului; astăzi este aproape în centru. Mi-aduc aminte că începeau… să luăm sărbătorile de primăvară. Începeau sărbătorile chiar în sâmbăta Floriilor [!], aşa zisa Sâmbătă a lui Lazăr. Se strângeau copiii cu ramuri de salcie în mână şi sub conducerea unuia dintre dascălii de la biserică treceau din casă în casă şi nu spuneau vorbe, ci <Aaaa…>, continuu, adică un fel de onomatopee. Dura treaba asta cam un sfert de oră şi pe urmă plecau la altă casă.
Primeau ceva de la gospodari?
Primeau şi nu primeau, pentru că era mahalaua atuncea săracă. De altfel, azi, [deşi este] aproape în centrul oraşului, tot o mahala săracă, sărmană e, adică tot casele pe care le ştiu eu din copilărie, au rămas aceleaşi, mi se par astăzi mult mai mici decât erau atuncea, a rămas o mahala săracă. Erau meseriaşi: dulgheri, zidari, grădinari mulţi… şi da, şi nu, unele case le dădeau [ceva], altele case nu le dădeau. Ce se dădea? Mere, gutui – gutuile le ţineau până în primăvară – nuci, o bucăţică de pâine, un covrig, câte un bănuţ de 25 de bani. Vedeţi, tradiţia jocului de sărbători nu [presupunea] un venit, ci era făcută din suflet, de plăcere. Şi nu atâta din plăcere, cât din dorinţa de a se strange copiii cât mai mult, să formeze un fel… cum se spune în limbajul ăsta modern al nostru, un fel de <gaşcă>. Nu se băteau, nu se certau şi nici nu era sistemul care s-a instalat pe urmă, după Al Doilea Război Mondial, cu lupta între găşti. Fiecare îşi vedea de treburile lui.
Urma Săptămâna Mare în care erau Deniile. Biserica era plină de copii. Ceea ce este curios, mai puţine femei, mai mulţi bărbaţi. Biserica era o biserică destul de mare, făcută de Bibescu Vodă, nu era o biserică veche, ci o biserică nouă, destul de mare, cu copii şi bărbaţi, femei foarte puţine. De altfel îţi dădeai imediat seama că nu era obiceiul de astăzi [cu oameni amestecaţi]; bărbaţii erau în stânga şi femeile în dreapta, nu se făcea niciun fel de amestec. Când se termina slujba, bărbaţii se uitau între ei şi cel mai bătrân ieşea la miruit, nu dădeau buzna ca astăzi, grămadă. Şi un lucru interesant: nicio femeie nu era cu capul descoperit, chiar fetele, când treceau… După ce aveau primul ciclu nu mai veneau la biserică cu capul descoperit, ci cu o băsmăluţă, cu o pălărioară, în tot cazul erau cu capul acoperit.
Ei, de sărbătorile Paştelui, astea s-au menţinut [cam la fel] şi astăzi. Bineînţeles, într-o proporţie ceva mai redusă, dar tot cu ouă roşii cu cozonac, cu miel, cu toate celelalte, cu următoarea observaţie: cele trei zile de Paşte – că se sărbătoreau oficial trei zile, nu două zile ca astăzi – trei zile clopotul bătea tot timpul, de dimineaţa până seara. Adică, se bătea tot timpul clopotul la biserică, nu era linişte. Din momentul când se făcea slujba de Înviere, din acel moment clopotele nu mai tăceau, nu mai şedeau, se schimbau clopotarii care erau diverşi oameni mai săraci şi dascălii, câteodată şi câte un copil, câte un flăcăiandru mai mare. Aşa se petreceau Paştile în timpul copilăriei mele.
Ieşea apoi lumea în parc, la plimbare?
Nu, nu, nu… De Paşte nu ieşea nimenea din casă, toată lumea îşi făcea sărbătorile în sânul familiei. Când se ieşea, [se ieşea] pe stradă, [rareori] în grădină, în parcuri, deşi Ploieştii n-au avut şi nici nu au parcuri, singurul loc de distracţii la Ploieşti era bulevardul.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
