După instalarea regimului comunist, din 1948 încep reformele şi în domeniul sanitar · se centralizează sistemul, se reorganizează Ministerul Sănătăţii, iar învăţământul, în reformă şi el, este ancorat de activitatea practică · sunt adoptate norme şi reguli precise privind repartizarea absolvenților facultăţilor de medicină din ţară · 1960: printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri „repartizarea nominală a absolvenţilor se efectuează de instituţiile de învăţământ superior, cu participarea obligatorie a delegaţilor ministerelor, celorlalte organe centrale, a comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale” · repartizarea tinerilor medici pentru stagiul de trei ani în unităţile sanitare din ţară este obligatorie şi se face pe baza mediei la absolvire · H.C.M. nr. 918/1960: „după atribuirea locurilor de repartizare“, organele centrale şi comitetele executive „sunt obligate să încheie contracte de muncă cu absolvenţii repartizaţi, în care se vor prevedea obligaţiile reciproce ale absolvenţilor şi unităţilor sanitare în care vor fi încadraţi” · creşte numărul dispensarelor comunale · 1973: un decret al Consiliului de Stat precizează că dispensarul comunelor „deserveşte toate satele componente; când numărul medicilor la care comuna are dreptul este mai mare de 3, se poate organiza un al doilea dispensar în unul dintre satele situate la peste 5 km de dispensarul comunal”.
Medicul pediatru Gheorghe Ionescu şi-a făcut stagiul obligatoriu de trei ani, din 1952, la dispensarul din Măcin. Primele imagini din satul dobrogean, necunoscut până atunci tânărului absolvent de medicină din Bucureşti, i-au fost de neuitat:
„Ai venit să ne înveţi pe noi carte?”
„Ajung pe 1 septembrie, pe la ora 3-4. O căldură şi un praf, în Măcin!… Transpirat, nemâncat, nebăut, cu geamantanul, ajung la secţia sanitară. Secţia sanitară era plină – casa unui chiabur se făcuse secţie sanitară – plină de 20-30 de surori, de agenţi sanitari şi medici. Aveau a doua zi şedinţă. Dar acolo, neavând vapor decât… trebuia să vii de cu o zi înainte.
Mă duc eu… <Bună ziua>, <Bună ziua>. Un doctor bătrân, beat mort, când a auzit că sunt medic m-a luat la înjurături: <Ce mă-ta pe… Ai venit să ne înveţi pe noi carte?!> Era un om foarte cumsecade şi foarte bun medic, până la urmă ne-am împrietenit, dar căzuse [atunci] necazul lui pe mine. Îmi era sete rău şi spun la o soră acolo, zic: <Domnişoară, dă-mi te rog un pahar cu apă>. <Da, imediat…> Ca să-şi bată joc de mine – că a recunoscut ulterior – mi-a adus un pahar mare de apă cu ceva nedefinit, un fel de culoare maronie, aşa, o cafea, zaţ de cafea… Zic: <Domnişoară, nu vreau cafea>. <Păi>, zice, <e apă, noi de-asta bem.> Într-adevăr, acolo trei ani de zile am băut apă din Dunăre, că n-aveai nicio fântână, nu era apă potabilă în puţuri. Erau puţuri, dar nu se putea bea. […] Dar ea ce făcuse? M-am lămurit pe urmă, avea o apă… Luau apă din Dunăre în butoaie şi o lăsau să se limpezească. Se punea noroiul la fund şi ea se limpezea perfect. Dar ea, ca să-şi bată joc de mine, să mă sperie, o amestecase şi o tulburase.
Şi acolo am stat trei ani şi cred că nu plecam poate niciodată de acolo dacă nu mă îmbolnăveam de tuberculoză, aşa am reuşit să plec. Şi a fost destul de greu. Am avut noroc că am găsit o gazdă, cred că era printre puţinele case din Măcin care avea scândură pe jos, că restul erau case cu pământ pe jos. Şi nu exista casă cu ferestre duble, cu toate că acolo bat nişte vânturi ca-n Ucraina. Ei, gazda a fost foarte cumsecade, mă îngrijea ca pe copilul lor, deci am avut şi noroc pe undeva.”
Angajaţii Staţiei malarie
„Fugise şeful de raion de acolo şi m-au pus pe mine medic şef de raion, care eram pediatru. Şi-mi intră în cabinet o doamnă distinsă, cu ochelari cu ramă subţire şi îmi spune povestea. Se recomandă: <Sunt doamna Bucur şi am venit cu o rugăminte.> <Da, doamnă.> <Soţul meu este medic radiolog, a fost [deţinut] la Canal şi acum e cu domiciliul [obligatoriu] în comuna Greci.> Comuna Greci era o comună mare, la vreo 10 km de Măcin. <Şi dacă aveţi vreun post liber…” <Dar ce face acolo?> <E la cariera de piatră>, la spart piatră cubică de-asta, granit. Zic: <Doamnă, am nevoie de radiolog…>, chiar n-avusesem niciodată, dar aveam aparat de raze acolo. <Dar>, zic, <cum e cu domiciliul? Trebuie să-şi mute… Să aprobe secţia sanitară încadrarea ca medic şi să-i mute domiciliul de la Greci în Măcin>… Şi am intervenit la ăia acolo, au înţeles că aveam nevoie şi i-au schimbat domiciliul, cu Securitatea de acolo, i-au schimbat domiciliul şi cu el am rămas bun prieten. […]
Ei, după aia am mai avut pe un… contele Teleki. […] El era din familia grofilor şi avea nu ştiu câte mii de hectare prin Ardeal şi castele. […] Era de o cultură şi maniere de excepţie! N-avea nici o meserie acolo, la noi şi nu avea niciun mijloc de trai, murea de foame. Şi atunci am vorbit să-l încadrez tot eu la Staţia de malarie. Malaria era în floare şi făcuse regimul [de stat] – ceea ce a fost foarte bine venit – făcuse o Staţie de malarie care stropea WC-urile, grajdurile, locuinţele oamenilor din baltă, să omoare ţânţarii. Şi a reuşit, în câţiva ani a eradicat malaria. La malarie aveam <echipieri>: era un doctor de igienă, un contabil, nu ştiu ce, şi <echipieri>. Ce-s ăia <echipieri>? [Oameni] cu pompa în spate, cu vermorelul sau cum îi zicea. […] Acum era în vârstă, înalt, cocoşat, cam bolnăvicios, domnul Teleki. Cum să-l bag eu pe ăsta aici?! Întâi, că nu face faţă şi al doilea, mai mare ruşinea – şi salariul era de râsul lumii! Zice: <Dar totuşi să am şi eu, să fac… merg şi echipier, încerc…> Asta mi s-a părut interesant.
Fac o şedinţă cu echipierii, aveau 30 în schemă şi două posturi libere, nu le găseau om, nu vroia nimeni să se angajeze. Era o muncă degradantă chiar şi pentru ţăranii de acolo care… Şi ce le spun?! <Măi, tovarăşi, ştiţi că avem două posturi acolo, nu găsiţi [oameni], v-am rugat de atâtea ori să găsiţi, să le ocupăm. Eu am o ofertă, […] vă propun următoarea soluţie: eu am un fost deţinut politic, un intelectual de vază care v-aş ruga să vă daţi acordul să-l încadrez pe un post de echipier ca şi dumneavoastră. Dar, dacă sunteţi de acord, să nu facă această muncă, fiindcă nici nu poate şi văd că dumneavoastră puteţi face faţă la sarcinile de serviciu. Şi să-l folosim la birou, ştiţi că avem nevoie de state de salarii, de planşe, de statistică, de rapoarte.> Eu am încercat marea cu degetul. Spre surprinderea mea, care m-a şi emoţionat, că toţi au fost de acord! Un asemenea act de solidaritate, ca ei să muncească pentru unul care face altă muncă şi care e şi deţinut politic, m-a impresionat! Şi l-am angajat… Şi avea un scris şi făcea planşe colorate şi era ceva, parcă erau de tipar! Aşa că am beneficiat de pe urma lui domnul Teleki, de o cultură excepţională, citea pe Shakespeare în original. […] Eu eram mult mai tânăr decât el, aveam 26-27 de ani şi el avea peste 50, cred. <Domnu’ Teleki, de ce n-ai învăţat, dom’le, dumneata… corect româneşte?>, bineînţeles că în glumă. Şi parcă îl aud: <Tovarăşe medice şef, cu cine vorbeşte la mine româneşte? Cu Tătărescu vorbit englezeşte, cu Brătianu vorbit nemţeşte, cu nu ştiu cine vorbit franţuzeşte. Eu la mine vorbit româneşte mai puţin, de-aia n-am învăţat….>.
Şi am plecat de la Măcin şi i-am lăsat acolo tot cu domiciliul, în ´55. Şi n-am mai avut legătură cu ei.”
