1960: printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române „repartizarea nominală a absolvenţilor se efectuează de instituţiile de învăţământ superior, cu participarea obligatorie a delegaţilor ministerelor, celorlalte organe centrale, a comitetelor executive ale sfaturilor populare regionale” · repartizarea tierilor medici pentru stagiul de trei ani în unităţile sanitare din ţară este obligatorie şi se face pe baza mediei la absolvire · în cadrul dispensarului comunal pot fi organizate case de naşteri, staţionare cu paturi pentru adulţi sau copii, puncte sanitare, puncte de laborator, puncte farmaceutice · 1978: o nouă Lege privind asigurarea sănătăţii populaţiei, semnată de preşedintele RSR Nicolae Ceauşescu, întăreşte reguli mai vechi: „Întreaga activitate de apărare a sănătăţii populaţiei se exercită prin unităţile sanitare de stat care asigură accesul neîngrădit al tuturor cetăţenilor la asistenţa medicală. Unităţile sanitare sunt obligate să-şi organizeze activitatea astfel încât să acorde asistenţa medicală necesară în mod neîntrerupt, ziua şi noaptea”.
Comuna Rociu, din judeţul Argeş, a dăruit medicinei româneşti un mare profesor şi chirurg. De aici şi-a făcut intrarea în această lume doctorul Nicolae Angelescu şi tot de aici se poate spune că a pornit în activitatea sa profesională. Ucenicise deja ca intern şi extern în mari spitale bucureştene, cu profesori de elită, când şi-a luat repartiţia pentru stagiul într-un dispensar rural. Şi l-a făcut acasă, la Rociu, împreună cu soţia.
„ M-am trezit doctor la mine în sat”
„După ce am terminat internatul, noi eram obligaţi să mergem la circumscripţia rurală unde stăteai până făceai trei ani de la examenul de stat. Şi după ce făceai trei ani de la examenul de stat, aveai dreptul să te înscrii la concurs pentru specializare, să faci o anumită specializare. Ei, în legea lui Voinea Marinescu era [prevăzut câte un] medic generalist şi medic pediatru la o circumscripţie [rurală], trebuia să fie doi medici. Dacă nu era pediatru – că erau mai puţini – făcea generalistul şi partea de pediatrie, dar ştiţi cum se spune: ăla de pediatrie o făcea mai bine. Eu, când am fost la circă, am avut, de exemplu, în afară de o casă de naşteri care intra în atribuţia mea, am avut şi un staţionar de copii cu şase paturi. Soţia făcea pediatrie, deşi terminase generala, dar eu, care făcusem un stagiu de pediatrie, aveam totuşi cunoştinţe… Şi împreună am reuşit să facem nişte lucruri foarte bune acolo. Adică, internam copii cu rinofaringite sau, ştiu eu, cu afecţiuni uşoare, care în trei zile [se ameliorau]… […]
Deci în 1962 am fost repartizat, în ordinea mediilor, aşa cum se făcea clasificarea pe ţară şi am luat post în regiunea Argeş. Am fost repartizat la o comună din raionul Costeşti, se numea Negraşi, care era la vreo 12 kilometri de locuinţa părinţilor şi făceam neveta cu bicicleta [de la Rociu]. Între timp mă şi căsătorisem şi am adus-o [pe soţia mea] în regiunea Argeş, la 12 kilometri de locuinţa părinţilor mei. Întâmplarea a făcut ca să putem ajunge, la două luni după repartiţia mea, în aceeaşi comună, în comuna mea natală. […] Aşa că m-am trezit doctor la mine în sat, împreună cu soţia.
Dispensarul era construit în 1902, în timpul Primului Război a fost folosit şi ca lazaret pentru răniţi, avea o locuinţă de medici şi o locuinţă pentru acordarea consultaţiilor. În locuinţa medicului, două camere erau rezervate unei case de naşteri făcută prin 1943 sau ‘44 de un medic care era acolo şi, ulterior, s-a înfiinţat şi un staţionar de copii, un salon cu şase paturi, unde se internau cazurile uşoare. N-am locuit la părinţi, am locuit acolo cu soţia, în casa medicului, ca să fim găsiţi la orice oră din zi şi din noapte de cei care ne solicitau.”
„Femeile se duceau la biserică, dădeau vaca la apă şi după aia veneau la consultaţii”
„Sigur, era greu, ca să zic aşa, pentru că acolo copilărisem, jucasem ţurca pe islaz cu colegii din şcoala primară, tata era director de şcoală… Eu trebuia să fac controale şi la şcoli şi dacă găseam copii cu păduchi, de exemplu – că existau încă pe vremea aceea, în 1962 – trebuia să atenţionez şi directorul de şcoală. Controale la C.A.P.-urile care se înfiinţaseră – în privinţa igienei care trebuia menţinută -, la cârciumi, ce mai exista pe acolo, mă ocupam de toate acestea. Aveam un cal şi o şaretă cu care mă deplasam în cele patru sate ale comunei. Soţia se ocupa de partea de pediatrie, dar o ajutam şi eu, pentru că făcusem un stagiu de pediatrie ca extern. Şi eu mă ocupam de partea de adulţi. În principiu, lunea aveam liber, dar fiind acolo nu plecam nicăieri. Duminica aveam zi de consultaţii şi la consultaţii veneau aşa: se sculau femeile, de exemplu, se duceau întâi la cimitir, la biserică, dădeau vaca la apă, mâncau de prânz şi după aia veneau la consultaţii. Vă daţi seama ce educaţie aveau!
Tata era şi director de Cămin [cultural] şi i-a plăcut şi una şi alta, adică şi partea de educaţie din învăţământ şi partea de culturalizare şi în fiecare duminică organiza conferinţe pe diverse teme la Căminul cultural. Aşa am procedat şi cu directorii din celelalte sate şi am început o campanie din asta de ţinere de conferinţe pe teme medicale. Ei [directorii] antrenau şi inginerii de la C.A.P. şi ceilaţi funcţionari din sat care făceau aceste conferinţe şi era un lucru foarte bun, să ştiţi că participarea sătenilor era foarte-foarte mare şi erau totdeauna curioşi şi atenţi să vadă ce li se spune, să facă şi ei.
Am stat la circumscripţie până în 1964, în martie. Între timp, s-a născut şi primul copil, eu am dat concurs în ianuarie 1964, pentru că se împlineau trei ani de la absolvirea facultăţii, era al treilea an şi aveam dreptul să ne prezentăm la concurs. M-am prezentat la concurs pe un post de asistent de chirurgie la Spitalul Panduri care era condus de academicianul Theodor Burghele. Am luat concursul şi pe 15 martie m-am prezentat la post; soţia a rămas acolo până la 1 ianuarie ’67, când a dat şi ea un concurs şi a venit în Bucureşti la Spitalul Brâncovenesc, la medicină internă…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
