1957: se reintroduce vechiul sistem al internatului clinic · când ajung în anul V de facultate, studenţii de la Medicină pot participa la concursurile de internat organizate de clinicile universitare · internul este un „superstudent” care are ca obligaţii: să locuiască în interiorul spitalului zi ṣi noapte, să răspundă la toate solicitările indiferent de oră şi de persoana care le face · medicul intern rezolvă şi „bucătăria” spitalului (organizare, birocraţie etc) · medicul intern are şansa de a învăţa direct de la maeştri ai medicinei şi de a fi recrutat pentru a deveni, tot prin concurs, cadru didactic la facultate.
Prof. dr. Constantin Dimoftache devenea în 1953 student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Şase ani mai târziu era medic de circă la Hunedoara, apoi la Sanatoriul de Chirurgie Osteoarticulară din Mangalia, revenind la Bucureşti după încheierea stagiului obligatoriu ca profesor la Catedra de biofizică de la Facultatea de Medicină (1962-2005). Anvergura sa intelectuală, pasiunea de cărturar şi extraordinara putere de muncă (are publicate, cu numele C.D. Zeletin, zeci de volume de proză, poezie şi traduceri din lirica renascentistă) formează o altă latură a personalităţii sale, pe care am prezentat-o cu alt prilej. Dar viaţa de intern la Clinica Medicală a Spitalului Caritas, la sfârşitul anilor ’50, face şi ea parte din bogata experienţă care l-a modelat pe acest doctor-scriitor, în toată complexitatea spiritului său.
Camil Petrescu la Clinica de chirurgie
„Acest spital de lângă Popa Nan avea curte mare, era un spital de tip pavilionar în care era clinică de medicină internă, clinică de chirurgie, clinică de ginecologie, clinică de pneumologie şi de obstetrică-ginecologie, separat. Eu eram intern al Clinicii de medicină internă unde era şef marele cardiolog C.C. Iliescu, academician, figură mare de tot, specialist în aritmii cardiace. Dată fiind această împrejuare, această întâmplare de a fi ales stagiul de internat clinic obţinut prin concurs la Clinica de medicină internă, când aveam timp liber mă duceam şi la clinicile celelalte ca să învăţ, în special la gardă, în serviciile de gardă unde toate situaţiile sunt problematizate – toate! – de la deschiderea uşii şi replica portarului, totul spunea ceva… Şi când aveam eu momente liniştite, când traduceam din Baudelaire sau din Mahabharata, [era] noaptea, evident, că ziua toţi trăgeau de tine: unul crăpa, unul murea, unul vărsa, unul avea hemoragie… completează-i foaia etc. Ba, eu mă mai duceam şi la celelalte clinici…
Şi într-o zi, într-o seară, mă aflam în camera de gardă – eu, de la interne, în camera de gardă de la chirurgie – şi acolo mi-a atras atenţia ceva. A venit cineva, o urgenţă, cu un domn mai trapu [îndesat], mai legat, aşa, zâmbind, suspect de infarct miocardic. Dom’le, era suspect de infarct miocardic dar internat la chirurgie!… Nu [trebuie să] pui întrebări că greşeşti – asta e o filosofie de pe vremea lui Epictet. Şi n-am pus întrebări. Şi am asistat pe medicul de gardă care făcea foaia. Şi începe foaia… foaia de observaţie atunci se făcea nu cu două cuvinte ca acum, era o discuţie [întreagă], că se punea diagnosticul în foaie, te uitai la el… şi foaia era deja trei sferturi cu diagnosticul pus. […] Aşa s-a făcut medicina românească. Prima regulă: dezbraci bolnavul în pielea goală. […] Al doilea lucru, cele patru mari procedee obligatorii ale medicinei clinice: inspecţia, palpaţia, percuţia şi ascultaţia. Pe toarte trebuie să le faci, indiferent dacă a venit pentru o zgaibă. […] Acuma numai sunt actuale, că sunt tehnicile acestea de vizualizare internă, dar vreau să spun cum se făcea atunci. […]
Revenind la bolnav, vine acest bolnav care zâmbea tot timpul, […] cu nişte ochi de nu-l puteai privi! Albaştri… Şi în general un bărbat frumos, plăcea, dacă ar fi deschis gura ai fi spus că era un tip fermecător. […] Şi <Numele: Petrescu, prenumele: C, profesia: funcţionar> – atenţie! – <strada: cutare>. <Pentru ce aţi venit?> şi face aşa [un semn] şi-mi dau seama că e surd. În fine, nu mai ţin minte cum s-a desfăşurat, probabil că a spus durere, ceva… Nu-mi aduc aminte… Acuma ştiu că era Camil Petrescu, dar atunci era un domn Petrescu, funcţionar. […]
Dimineaţa îmi văd de treburile mele la Clinica de medicină internă şi mă duc dimineaţă să văd ce a făcut bolnavul acela, că înseamnă că e ceva cu infarctul, era ceva straniu. Zic, dacă a murit, a făcut o decompensare?… Şi când eram acolo, îi spuneam bună dimineaţa şi el îmi zâmbea atât de frumos, cu zâmbetul ăla al lui şi cu ochii albaştri insuportabili – cerul lui Dumnezeu îl priveşti mai uşor decât pe el – mări, Doamne, se deschide uşa şi vine <Vulturul>, şeful Clinicii chirurgie, profesorul Juvara. <Bună dimineata, cum ţi-ai petrecut noaptea, maestre?> şi când a spus <maestre>, eu mi-am spus: Camil Petrescu!.. El fusese adus acolo prin profesorul Juvara”.
Bolnavul Radu Demetrescu
„Într-o zi, [poetul] Virgil Carianopol îmi spune, şoptindu-mi, luându-mă deoparte: <Îţi spun un secret şi te rog să nu ştie absolut nimeni! Eşti intern la spitalul Caritas. Vezi că la chirurgie, la salonul cutare, la profesorul Juvara, e internat [poetul] Radu Gyr, sub numele de Radu Demetrescu. Şi fii atent că toţi din jurul lui nu sunt bolnavi… sunt pseudo-bolnavi!> Eu, cu halat alb, numele scris aici frumos, mă duc. Îi iau pe toţi securiştii la rând, nu încep cu el. Cum l-am văzut, imediat l-am recunoscut pe Radu Gyr, imediat! O figură… îl recunoşteai d’un coup dintr-o mie de oameni, cu trăsături mari, bine întinse pe oasele feţei, ochelari cu ramă groasă, o figură de hittit, de asirian. Şi stătea întins în pat, cu pătura bine întinsă pe el, cu faţa în sus – că, în general, bolnavii stau în poziţii… atârnă, stau şui, pătura, nu ştiu ce – la el era foarte întinsă şi cu faţa în sus – foarte rar să vezi bolnavi cu faţa în sus! – el fixa tavanul.
Dar de ce spuneţi că bonavii nu prea stau cu faţa în sus?
Păi, stau fie în poziţii antalgice, fie se freacă într-o parte şi alta, fie sunt agitaţi, fie sunt depresivi, depresivii stau cu faţa în jos… A sta cu faţa în sus e o poziţie deliberată, nu-i spontană… El stătea, deci, cu pătura foarte întinsă şi pe piept avea Noul Testament. Şi eu: <Cum vă numiţi?> <Radu Demetrescu.> <Cu ce sunteţi internat?> <Cu cutare…> <Îmi permiteţi să văd foaia?> Mă duc, cer foaia – deja era primejdios! <Eu sunt cutare, pot să vă examinez….> Avea o chestiune chirugicală, n-o pot spune. Şi i-am şoptit: <Mă numesc cutare şi m-a trimis la dumneavoastră Virgil Carianopol să vă transmit salutări…> Şi asta a fost tot. Şi restul, numai cât am discutat de medicină şi l-am şi ajutat la nişte… nu vreau să le spun pe nume, nişte proceduri chirurgicale foarte dificile, că mi-a leşinat în braţe… Asta a fost tot.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
