La sfârşitul anilor ’50 au loc reforme în domeniul sănătăţii, ministru fiind dr. Voinea Marinescu · 1957: se reintroduce sistemul internatului clinic care fusese înfiinţat cu un secol în urmă de dr. Carol Davila şi desfiinţat în 1948 · începând din anul IV, studenţii medicinişti mai buni pot lucra dimineaţa în clinică, la diverse specialităţi, ca externi, cu obligaţia de a nu neglija cursurile teoretice · alegerea stagiilor în timpul externatului se face în funcţie de medie · după doi ani pot da examene pentru a deveni interni la un spital · internii sunt platiţi cu 600 de lei şi locuiesc în spital, răspunzând la orice urgenţă · externii, mai numeroşi, primesc 400 de lei pe lună · din aceste două categorii de studenţi se recrutează elita medicinei româneşti · în 1958, la Bucureşti, sunt 56 de locuri de medici externi şi 28 de interni, locuri pentru care se dă concurs.
1954-1960 a fost perioada studenţiei doctorului Nicolae Angelescu. Primul stagiu de externat l-a făcut la Spitalul Colţea, la vestitul profesor dr. Nicolae Hortolomei. De alfel, toate stagiile aveau să-i aducă privilegiul de a colabora cu medici de elită: dr. acad. Nicolae Lupu (la Spitalul Colentina, medicină internă), dr. acad. Alexandru Rădulescu (la Spitalul Brâncovenesc, ortopedie), prof. univ. dr. Ion Bruckner (la Spitalul Cantacuzino, medicină internă), dr. Iosefina Protopopescu (la Spitalul Brâncovenesc, ginecologie), prof. dr. Florian Mandache (la Spitalul Brâncovenesc, chirurgie), prof. dr. Theodor Burghele (la Spitalul Panduri, chirurgie şi urologie). Amintirile prof. dr. Nicolae Angelescu despre toate aceste personalităţi şi despre perioada în care el însuşi şi-a construit cariera de reputat chirurg sunt foarte vii şi sunt momente interesante ale istoriei medicinei româneşti.
„Vino şi te spală, că a venit profesorul!”
„La Panduri, când m-am dus, după a treia zi profesorul [Burghele] a început să mă verifice, la vizită. Şi mă duc, ia mâna unei bolnave, zice: <Daţi-mi foaia aia de observaţie…> A luat foaia de observaţie, avea o amputaţie de inelar care nu era trecută în foaie. Zice: <Păi, ia uite… > – internul făcea foaia -, am zis: <Domn’ profesor, nu i-am făcut-o eu, i-a făcut-o internul dinaintea mea>. <Dar te-ai iscălit pe foaie…> […] Altă dată m-a întrebat ce uree are o bolnavă, i-am spus, a verificat în foaie şi nu m-a mai întrebat nimic. Avea încredere în tot ce-i spuneam.
La ora 7 intra în sala de operaţie. Eu, până la ora aia trebuia să ştiu ce se întâmplă pe secţie, pentru că mă întreba… locuiam în spital, ca intern. Şi auzeam la 7 la dictafon: <Nicule, vino şi te spală că a venit profesorul>. Mă duceam, mă spălam, rămâneam cu celălalt, după aia intram pe secţie şi îmi făceam treaba care era de făcut. Şi după masa, la 4, făcea contravizita. Uneori venea mai devreme, dar eu eram acolo şi şi după aia, când nu mai eram intern, ştiam absolut [tot], secţia o ştiam perfect, aveam vreo 50 de paturi, mare secţie era. Şi venea, auzeam că se deschide liftul, nu întreba cine… mă striga de la uşă: <Hai, vino, Nicule, să facem vizita>. Când veneau ceilalţi, vizita era făcută şi începea să-i întrebe: <Bine, mă, dar voi ştiaţi că bolnava cutare…?!> El ştia, pentru că făcuse vizita cu mine…”
Cum a ajuns chirurgia la perfecţiune
„Când am început eu ca extern şi intern şi am intrat în sălile de operaţii se făcea chirurgia clasică, deschisă. Începuse anestezia generală, tot aici, la Colţea, cu profesorul Litarczek… Se făcea anestezia generală prin intubaţie, controlată, se făcea pe mască. Eu, ca extern, dădeam anestezie generală pe o mască, îi puneai [bolnavului] masca la gură, cu eter, şi trebuia să ştii, să nu-l intoxici pe ăla, să moară pe masă, dar nici să-i dai prea puţin ca să îl doară şi să nu suporte operaţia. Se făcea rahianestezie, mai târziu s-a făcut şi peridurala, dar această anestezie [era] prin intubaţie. Deci, intubai bolnavul, îi dădeai anestezic şi oxigen ca să-l ţii în constante normale. Îl trezeai foarte bine, nu se întâmpla nimic, era foarte bine pusă [la punct procedura]… Profesorul Litarczek a fost pioneirul anesteziei generale prin intubaţie, la noi. Aici se făcea chirurgie foarte mare, se făcea şi chirurgie cardiacă, pe vremea aceea. Deci, se făcea clasic, asta era.
Mai târziu a început să apară şi chirurgie mai mare, de exemplu, profesorul Bagdasar şi profesorul Arsene au început să facă neurochirurgie, care era mai deosebită. Profesorul Hortolomei, aici, la Colţea, şi profesorul Burghele la Panduri făceau chirurgie cardiacă, operau stenoze mitrale. După aia au încput să facă chirurgie în circulaţia extracorporeală. Chirurgia cordului şi vaselor mari nu se poate face decât numai pe circulaţia extracorporală. După aia a apărut chirurgia laparoscopică, acum a apărut chirurgia robotică. Vă spun, este o diferenţă care… nu credeai că poate să ajungă într-un interval aşa de scurt de timp – pentru că e totuşi un interval scurt de timp! – să ajungă la aşa perfecţiune. De fapt, chirurgia se perfecţionează prin războaie. Războiul al Doilea a adus unele perfecţionări în chirurgie.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
