1923: la Mangalia se înfiinţează unul dintre cele câteva zeci de orfelinate din ţară, sub patronajul Reginei Maria, pentru copiii-victime ale Războiului de Întregire · fondatoare a orfelinatului de la Mangalia este Olga Sturdza · 1927: orfelinatul se transformă în „Sanatoriul Maritim pentru Bolnavii de Tuberculoză Chirurgicală” · 1948: stăpânirea comunistă naţionalizează sanatoriile particulare şi pe multe le transformă în sanatorii T.B.C., datorită marii răspâdiri a bolii în ţară · 10 septembrie 1948: „având în vedere nevoile medicale”, Ministerul Sănătăţii înfiinţează un Sanatoriu T.B.C. la Mangalia, „cu o capacitate de 200 paturi, pentru spitalizarea bolnavilor de tuberculoză osteoarticulară, în localul pus la dispoziţie de Crucea Roșie”.
Cu medicul, poetul, traducătorul şi eseistul Constantin Dimoftache Zeletin ne-am mai întâlnit la rubrica noastră. Ceea ce este important de ştiut aici sunt etapele esenţiale ale carierei sale de doctor: după absolvirea Institutului de Medicină din Bucureşti (1959) a avut repartiţie la Hunedoara, apoi la Sanatoriul de tuberculoză osteoarticulară infantilă din Mangalia, unde a lucrat doi ani. Din 1962 şi până la pensionare (2005) a fost profesor la Catedra de biofizică a Facultăţii de Medicină din capitală. Având în vedere latura poetică a personalităţii doctorului C.D. Zeletin, nu ne putem aştepta ca istorisirile sale de medic de sanatoriu să fie lineare sau seci. Aşa încât, iată-le înconjurate de aura lor de poveşti dintr-o altă lume:
„Eu sunt fratele vostru mai mare”
„Am locuit în sanatoriu aproape doi ani, mi s-a dat un salon la etajul 3, erau bolnavi cronic, copii cu tuberculoză osoasă. […] Îmi iau dimineaţă în primire copiii, mai toţi erau în aparate gipsate fixate fie la un picior, fie la o mână, fie de sus şi până jos imobilizaţi. Sora a spus: <A venit un doctor tânăr, frumos, drăguţ, vorbeşte, zâmbeşte…>, fiindcă doctorii îi speriau pe copii când le făceau infiltraţiile, mai ales în articulaţia de bilă coxofemurală, acul seringă e aşa lung şi îl introduce cu streptomicină, e o dramă să faci aşa ceva!… Şi atunci toţi au cerut să fie mutaţi, să-i pună cu capul spre intervalul salonului, că eu aveam să trec şi ei să mă vadă bine. Erau de vârste diferite, de la 14 la 3, la 5 ani, în fine.
Şi am spus: <Bine v-am găsit, copii, eu sunt fratele vostru mai mare>, le-am spus aşa… <Aaaa!>, au început ei să se manifeste şi întindeau mâinile spre interval. Şi eu nu puteam să dau mâna cu toţi şi treceam pe interval atingându-i fiecăruia mâinile. Şi deodată unul face haţ! şi mă apucă de mână. Şi mă uit la el şi-mi spune: <Eu sunt bolnavul Sfrancioc Ion. M-aţi avut la secţia de irecuperabili acum trei ani, la Spitalul Grigore Alexandrescu…> <Tu eşti, Sfrancioc?> <Daaa>. <Păi nu vorbeai, aveai afazie!>… De la osteomielita tuberculoasă a plecat o embolie la creier şi asta i-a dat afazie, nu putea copilul vorbi. Şi atunci l-au dus la mansardă, era un salon de irecuperabili – povestea e lungă – vă daţi seama, dacă erau irecuperabili… se purtau cu ei, în fine, nu spun… infirmierele şi aşa. Şi eu mă duceam după serviciu totdeauna la ei şi-i curăţam şi-i spălam… şi le duceam bomboane, îi tratam omeneşte. Şi îi mai alintam… Aia era o antecameră a morţii şi părinţii veneau tot mai rar la ei, ce să facă?! Şi ăsta era şi afazic!.. <Şi cum, deodată, aşa, ţi-ai revenit?> <Deodată mi-a venit vorbirea!> <Dar înseamnă că ai avut o embolie microbiană>, îi spun eu lui. […] Şi îmi spune el ce s-a întâmplat în anii ăştia cât fusesem eu la Hunedoara, cum a venit aici, l-au adus la Sanatoriul de tuberculoză osteoarticulară. Şi spune: <…Dar am rămas cu o neplăcere: după ce mi-a revenit vorbirea, brusc am început să fac crize de epilepsie. Şi atuncea, seara, când mă culc, unesc patul cu al vecinului meu ca atunci când mă apucă spasmele să nu cad pe ciment, ci să cad pe patul lui, că mă ţine minute întregi. Dar încolo sunt bine…> Crescuse cu două laturi de palmă, că nu-l mai cunoşteam, aproape. Şi aveam o grijă, evident, de Sfrancioc, ca de altceva!… Va să zică, dacă avea vreo 10 ani, ar avea acum 60-70 de ani, e moş, cum se zice…
Sigur că grosul activităţii consta în practica infiltraţiilor dificile în articulaţii, în focare, în organe, în abcese, infiltraţii în care introduceam antibiotic în cavitatea lovită unde se producea procesul morbid şi-ţi luau ore întregi infiltraţiile, te istoveau! Şi nenorocirea a fost când am primit aprobarea să dau concurs ca să vin în Bucureşti, nenorocirea pentru Sfrancioc şi pentru alţii. Au început să plângă. Sfrancioc era cavaler – nu ştiam că are în ladă, sub pat, costum – s-a pus la costum, a făcut fotografie cu mine. […] A plâns, sigur că am avut şi eu reacţie emotivă…”
„Monotonie mai atroce ca într-un sanatoriu nu există!”
„Aproape doi ani cât am stat acolo n-am ieşit decât de două ori din sanatoriu! O dată ca să mănânc un cataif în Mangalia şi a doua oară fiindcă am aflat că a apărut – din ziare sau de nu ştiu unde – am aflat că a apărut ediţie [Editura] Minerva, Poezii de George Coşbuc, legată în piele de căprioară, opera completă… De două ori în doi ani! […]
Aveam o colegă doctoriţă, Erica Grossman, făcuse [facultatea] la Târgu Mureş, foarte voioasă, care avea o defecţiune de picior şi şchiopăta şi probabil a venit la sanatoriu tocmai fiindcă ea însăşi fusese probabil unul dintre pacienţi, era mai mare ca mine. Eram în foarte bune relaţii cu ea, ne întâlneam noaptea la gardă. Şi ţinea un jurnal. Chestiunea e că scria în acel jurnal, pe care mi l-a arătat, era în ungureşte, cred că în fiecare zi scria 40-50 de pagini. Ce scria în jurnal?… Că monotonie mai atroce ca într-un sanatoriu nu există! Dar totuşi scria şi avea jurnal… Ori trăia o viaţă dublă, ori scria ceva fictiv, un roman… Şi era veselă şi tonică, lua viaţa în piept, adică nu avea emoţii şi milă. Fiindcă eu am trăit acolo în milă ca o albină năclăită în propria ei miere! […]
Eu, fără voie ieşeam din acest sentiment copleşitor care mă năclăia, atunci când îmi venea rândul să intru în echipa operatorie. Dar atunci pacientul, care era un copil, învelit în drapajul de sală devenea un obiect, pentru că trebuia să fii foarte concentrat la plagă. Şi atunci n-aveai timp de reflecţii sentimentale, de mişcări sufleteşti, trebuia să fii foarte obiectivat la ce tai şi ce faci. În general eram mâna a doua, că abia eram venit, directorul era mâna întâi, el dirija.”
„Şi mai sus de boii lui/ Se-odihneşte dumnealui…”
„Aveam o fetiţă, o chema Stere Ilenuţa cu Morb Pott. Ea era o fetiţă, nu-mi aduc aminte câţi ani să fi avut, 11 ani […] dar atât era de mică, avea o cocoaşă care îi reducea la jumătate înălţimea. Şi, deci, o întorceam cu faţa în jos şi cu răbdare o aşezam pe marginea patului, cu masa rulantă, cu tot ce-mi trebuia pentru infiltraţii, îi făceam pe puncte fixe multe infiltraţii la rădăcina nervului, la punctul cutare… şi când introduceam acul, cu multă dulceaţă, scotea un scâncet inimitabil! Scotea nişte sunete cu frecvenţe înalte, nu intense, înalte… Şi într-o pauză [zic:] <Măi, dar tu ştii, Ilenuţo, să cânţi?> <Cum să nu, e marea mea plăcere să cânt!> <Bravo, Ilenuţo!> şi treceam pe partea aialaltă, unde îi făceam pe puţin 20-30 de înţepături care durau mult, că injectai, absobeai… Şi de-abia putea, o treceau transpiraţiile când ajungea spre sfârşitul tratamentului, injecţiilor, care erau zilnice. Era moartă de transpiraţie, evident şi eu eram obosit psihic, dar pentru mine era altă treabă. Şi văzând treaba aceasta, vorbeam cu ea şi zic: <Măi, am aflat că tu eşti o cântăreaţă… ştii vreo melodie?> <Da>, spune. <Ia cântă-mi-o!> Şi-mi cântă şi melodia era aşa, avea o nostimadă lexicală splendidă: <Peste deal de casa noastră/ Creşte-o floricic-albastră/ Şi mai sus de floricică/ Stau boii lui Ionică./ Şi mai sus de boii lui/ Se-odihneşte dumnealui>. Acest <dumnealui> făcea tot aurul de pe lume! […] <Ei, mâine la infiltraţii, să-mi cânţi în timp ce-ţi fac eu infiltraţii, să-mi cânţi cu vocea asta minunată a ta! O să te faci sănătoasă şi să ştii că o să te faci cântăreaţă! Aşa voce frumoasă ai…> Acum, în paranteză, cei cu Morbul Pott au şi nişte modificări de voce, din cauză că e cuşca toracică… sunt şi alte probleme şi tulburări hormonale, nu ştiu ce…
Ei se pot vindeca?
Vindecarea constă în stabilizare şi în blocarea procesului infecţios proliferativ. […] Are vindecare, dar cu sechele mari. Şi cânta, îi tremura vocea, frumoasa voce. Vocea avea un fel de scârţîit de durere, îi curgeau lacrimile de uda cearceaful, dar atât de mult ţinea la mine că nu putea să ducă cântecul cu boii lui Ionică, <până sus la floricică>… Şi o apuca o relaxare şi cădea în somn după aceea. Se odihnea şi ea, nu numai <dumnealui>! […]
Trec anii, vin [profesor] în Bucureşti, la facultate, [pregăteam] un congres internaţional în care aveam nişte sarcini, Congresul româno-francez, se ţinea în Hotelul Dorobanţi. Eu, fiind responsabil, am venit mai devreme cu jumătate de oră, […] să văd dacă totul e în ordine. Şi lume multă în Piaţa Lahovari, şi deodată întâlnesc o privire prin mulţimea aceea şi o descopăr, după ani şi ani de zile, pe Ilenuţa mea, puţin mai înaltă dar tot cocoşată. Şi când m-a văzut, a avut aşa, un cutremur, a întors ochii în altă parte şi-a grăbit pasul şi s-a dus. […] Evident, a avut o reacţie negativă, nu una pozitivă. Adică, negativul ăla de fapt era ecoul unei reacţii pozitive, fugea de o aducere aminte, dar în aducerile ei aminte se amesteca plăcutul cu neplăcutul, fericirea cu durerea… şi s-a dus şi s-a pierdut în [mulţime], fuga-fuga… cu ghebul mai mare şi cu faţa devenită adultă, nu mai era Ilenuţa aceea cu <floricica albastră> şi cu <boii dumnealui>!… Acum, să nu vă imaginaţi că viaţa mea acolo a fost o viaţă plină de întâmplări de acest gen…
Aţi avut succese profesionale…
Muncă, muncă… succesele nu aveau unghiul de pantă care să impresioneze, succesul era lent. Şi de multe ori nu-l vedeai tu, îl vedea alt medic, la cinci ani după tine. Lent, lent… de cronici. Succesul consta în a face bine…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
