Până la începutul anilor ’50 chirurgii fac aproape orice fel de operaţii, separarea pe specializări începând abia la sfârşitul perioadei · membrii conducerii de vârf a Partidului Mucitoresc Român şi ai Republicii au regim medical special, beneficiază de aparatură occidentală şi personal supercalificat, într-un spital anume: Spitalul Elias · la nevoie, sunt aduşi la căpătâiul lor medicii cei mai buni din alte clinici · 1962: lui Gheorghe Gheorghiu Dej i se descoperă un cancer care va fi operat de câteva ori, dar care îl va ucide în scurt timp · boala sa este ţinută în secret, iar medicului personal, Leon Bercu, nu i se permite nici să o anunţe pe fiica sa · secretarul general al PMR şi preşedinte al Consiliului de Stat al RPR moare la 19 martie 1965, lăsându-l succesor pe Nicolae Ceauşescu.
Autor al câtorva sute de publicaţii ştiinţifice, al câtorva capitole de tratate din specialitatea terapiei intensive, prof. dr. George Litarczek a pus bazele experimentale și teoretice ale anesteziei. Tot el a aplicat şi dezvoltat la noi metoda hipotermiei pentru intervențiile pe cord deschis, formând la Spitalul Fundeni o școală de anestezie și terapie intensivă de înaltă clasă. Cariera şi-a început-o ca medic de reanimare la Spitalul Colţea (1950-1957), dar a lucrat apoi întreaga viaţă ca medic primar şi şef de secţie ATI la Spitalul Clinic Fundeni (1960-1995), în paralel fiind profesor la Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila. A asistat la toate operaţiile lui Gheorghiu Dej, ca medic ATI, adus special de la Fundeni la Elias.
„A trebuit să dau anestezie lui Gheorghiu Dej”
„Tot aparatul de partid beneficia de un sector sanitar separat care era Direcţia Specială ce avea un director în Ministerul Sănătăţii, care avea o reţea întreagă şi de spitale şi de îngrijire a tuturor nomenclaturiştilor [aflaţi] peste un anumit nivel. Şi directorul spitalului Elias, Manolescu, un evreu, directorul spitalului, mă cheamă. Trebuia să-l opereze pe [Emil] Bodnăraş un chirurg de la Timişoara şi eu să stau, cât îi făcea rahianestezia, să stau să-l păzesc cât timp e în rahianestezie. […] L-a operat de flebită, de vene, de varice…
Şi în ’62 – deci asta a fost în mai, în ’62 – nu ştiu, prin octombrie-noiembrie mă cheamă iar la Elias. De data asta era Gheorghiu Dej, cu tumoră vezicală, trebuia să-l opereze Olănescu care era urolog la noi, la Fundeni. Şi aici a fost marele bilet de loto pe care l-am tras! Închipuie-ţi, când a trebuit să dau anestezie lui Gheorghiu Dej că m-au pus să fac un fel de protocol, să justific modelul de anestezie pe care trebuie să-l fac. N-aveam ce să justific, că era profesorul Făgărăşanu care era marele chirurg al Eliasului la vremea aia, dar care nu era urolog, aşa că nu el opera, dar a ţinut el morţiş să facă anestezie şi anume rahianestezie. El era un campion al rahianesteziei care era anestezia tradiţională în România, majoritatea operaţiilor din partea de jos a corpului […] se făceau sub rahianestezie.
Bun, eu eram un flecuşteţ de om acolo, face el rahianestezia, dar acum trebuia să scriu protocolul, […] înainte de operaţie cu vreo săptămână, zece zile, cum, ce fel. L-am întrebat şi zice: <Scrie tot ce trebuie, tot ce faci şi cum faci…> Am făcut un volum de vreo 20 de pagini, 25 de pagini de protocol: ce am de gând să fac, cum îl examinez preoperator, teste de alergie preoperatorii. Făgărăşanu utiliza două anestezice locale, pentru fiecare am preconizat câte o picătură în ochi, pentru că dacă e alergic conjunctiva reacţionează imediat şi vizibil. Şi am spus acolo ce e, dacă prinde rahianestezia […], în funcţie de ce găsesc la testul conjuctival. Şi am scris acolo tot ce fac şi ce nu fac şi ce poate să se întâmple şi ce fac dacă se întâmplă, aşa, aşa, şi aşa. Un fel de tratat, pe scurt, pe care bineînţeles l-au luat securiştii, l-au pus bine şi eu a trebuit să mă apuc de treabă. Şi l-am văzut pe Gheorghiu Dej 48 de ore înainte de operaţie, i-am pus câte o picătură de diluţie mare de anestezic în ochi. Şi un ochi s-a umflat. Şi eu citisem prin cărţile care mi-au căzut în mână că dacă există alergie la o mucoasă poate să existe reacţie similară şi la meninge. Şi i-am zis că e probabilitate mare că rahianestezia n-o să prindă şi în care caz trebuie făcută anestezie generală, aşa şi aşa… şi ce se poate întâmpla, în fine. […] Ca persoană, Gheorghiu Dej era foarte… agreabil chiar, şuetar, vorbăreţ, apropiat, nu era gomos, nu era distant, era un om agreabil. După aia, după operaţie i-am dat patru anestezii [cu alte prilejuri]. M-a invitat [apoi] la masă, am luat masa cu el în tête-à-tête, de două ori, o dată în spital şi o data la el acasă, la Vila Lac…”
Operaţia lui Gheorghiu Dej
„Operaţia a decurs în felul următor: face rahianestezia Făgărăşanu, se întinde bolnavul pe masă, se pun câmpurile [operatorii] şi se aşteaptă instalarea rahianesteziei. […] Câmpurile se prind cu nişte agrafe ascuţite, care se cheamă <raci>, care când le apeşi se deschid şi când le dai drumul se închid. […] Şi cu alea tot înţepau, ăsta [striga:] <Au, au!> Trec 10 minute, trece un sfert de oră, <Au, au, au!>. Rahianestezia trebuia în 10 minute să fie instalată, un sfert de oră maximum. Trece un sfert, 20 de minute, 25, 30, 35, <Au, au, au!> Trei sferturi de oră nu s-a instalat, deci a ieşit, trecm pe planul B. Planul B era anestezia generală, perfuzia era pusă, îi fac inducţia îi dau anestezie generală. Îl operează Olănescu, totul merge perfect, bine, tot, bolnavul…
Tumora era locală?
Era locală, da… […] canceroasă, dar locală. […] Nu exista metastază… Şi ulterior a recidivat şi i-a mai scos-o, dar i-a scos-o endoscopic încă de două-trei ori, încă de trei ori. Şi merge bine, se trezeşte, îl duc la salon, pentru că era treaz bine. […] Îl consult a doua zi dimineaţă, îl mai consult o zi şi pe urmă plec la Fundeni liniştit. Nu l-am mai văzut de atuncea decât la a doua operaţie. Deci asta a fost în ’62, toamna. Şi au urmat încă trei operaţii, până în ’64… deci cam una pe an, venea. […] La toate patru operaţiile am participat, dar în primăvara lui ’63… Deci, în ’62 în octombrie-noiembrie a fost prima operaţie a lui Dej şi în primăvara lui ’63, şi anume în martie, îmi dă Ordinul Muncii clasa a III-a. Lui Olănescu i-a dat Ordinul Muncii clasa I şi o maşină, un Fiat de ăla mare, cum era pe vremea aia, cel mai mare, Fiat 124 […]
În ’64, în decembrie, după ultima operaţie care avusese loc, nu ştiu, în primăvară-vară, i-am făcut ce se chema o <revizie generală>, un control, cum îşi face acum Băsescu. Şi l-am examinat toţi specialiştii, din toate punctele de vedere şi l-au găsit în regulă. Deci şi băşica era în regulă şi ficatul n-avea nimica şi era bine, sănătos şi voios, […] inclusiv analize, inclusiv tot. Ca, la începutul lui decembrie 1964, cu ocazia ultimei operaţii care a fost înainte check-up-ului ăstuia, Gheorghiu Dej… eram la vizita de despărţire, adică îi dădusem anestezie, era a doua zi de dimineaţă şi urma să ne despărţim, să nu îl mai văd. Şi Gheorghiu Dej îl întreabă pe Voinea [Marinescu]: <Băiatul ăsta care m-a adormit>, zice, <a fost prin străinătate, pe undeva, ca să înveţe meserie?> Voinea a dat din colţ în colţ, eu am răspuns: <N-am fost nicăieri, am învăţat acasă singur>. Zice: <Auzi, Voinea? Ia să faci bine [să-l trimiţi]… Unde vrei să te duci?>, Gheorghiu Dej către mine. <Păi, eu m-aş duce prin Anglia, prin Olanda şi prin RFG..> <Auzi, Voinea? Cât vrei să stai?> <Aş avea nevoie de vreo trei luni de zile, ca să văd cam ce-i pe acolo…> Dar eu ştiam meserie… Plus că în ’57 avusesem vizita, în Colţea, a unui profesor german din Düsseldorf cu anestezistul lui şi a făcut o demonstraţie. Şi el m-a văzut pe mine lucrând şi eu l-am văzut pe el lucrând, [era] anestezistul, dl Martin Zindler cu care am rămas prieten bun, asta a fost în ’57. Şi am văzut că amândoi lucrăm la fel, deci eu instinctiv şi din cărţi şi ajunsesem la aceleaşi concluzii şi lucram ca şi ei. […]
Povestiţi acum cu ultima operaţie a lui Gheorghiu Dej…
Păi, n-a fost operaţie, a fost endoscopie de control şi nu ştiu dacă i-am mai <ars> ceva sau nu, în orice caz era bine. Şi Gheorghiu Dej a murit la început de martie, când eu eram la balul Operei din Viena. […] El s-a îmbolnăvit, a căzut la pat şi a murit în câteva zile. Lumea spune că a avut o tumoră hepatică… pe care, sigur, cu două luni înainte nu o avea şi era o tumoră mare hepatică. Deci, ceva care, din nimic, a crescut mare în două luni de zile, în trei!”
Ulcerul hemoragic al generalului Sălăjan
„Aventura cu el a început, deci, în ’64 când am fost chemaţi… eram eu, era profesorul Făgărăşanu şi Tantinel [Constantin] Iliescu, cardiologul. Ne-au urcat într-un avion, ne-au trimis la Ljubliana. Leontin Sălăjan avea un ulcer, probabil, şi a făcut o hemoragie digestivă. Ne-am dus acolo, în fine, se oprise hemoragia şi l-am luat şi l-am adus în ţară, tot cu avionul cu care ne dusesem. Şi asta a fost în ’64. S-a remis hemoragia, salutare.
În ’65, în vară, eu eram plecat cu cortul în Retezat […], era în august. Şi a venit Sălăjan de la mare cu hemoragie digestivă mare. L-a chemat pe Făgărăşanu care era chirurgul en titre la Elias şi care fusese cu noi când l-am adus de la Ljubliana. După aia l-a examinat, l-a pus pe masă şi l-a operat. După operaţie a mers prost, a făcut peritonită; ăsta, Făgărăşanu n-a vrut să recunoască că e peritonită. I-au făcut tot felul de tratamente, dar numai deschiderea peritoneului nu, căci Făgărăşanu zicea că nu-i peritonită, că-i altceva. […] Şi aşa cum eram, de pe munte m-am dus direct la Elias. M-au luat <băieţii> în primire, vorbesc <băieţii cu ochi albaştri> [securiştii], m-au luat în primire, nu m-au lăsat să vorbesc cu nimeni, m-au dus direct la bolnav, mi-au zis <Examinează-l şi scrie ce găseşti, ce trebuie să se facă>. L-am examinat, am văzut că are omul peritonită biliară, cu elemente care-mi spuneau că e vorba de o fistulă duodenală, le-am scris toate frumos pe hârtie şi am spus că trebuie operat, deschis şi drenat – că asta se făcea atuncea, acuma se şi spală se şi face se şi deschide de două ori pe zi, ba se pune şi <fermoar> la plagă, ca să poţi să speli peritoneul de două ori pe zi. Ăia au luat scrisoarea mea şi s-au dus cu ea şi s-a întrunit marele consult, cu Făgărăşanu care operase, fusese chemat şi Burghele, fusese chemat şi nu ştiu mai cine, Juvara, dintre chirurgi şi i-au pus şi pe ei să judece cazul […] şi au căzut de acord că trebuie deschis. Acuma, bolnavul era în comă când l-am văzut eu, pe respirator, deci cu respiraţie artificială – pe care noi o practicam, de atuncea am început să o practicăm, ventilaţia artificială, de prin ’65-’66, nu numai anestezică care se făcea cu aparatul de anestezie – şi să-l operăm.
Mă cheamă iar la consult, <Ce zici, se poate opera?> Zic: <Domnule, trebuie operat?> <Trebuie!> <Există altă soluţie, să-i dai măcar 1% şanse?> <Nu!> <Atunci, ca să-l operez trebuie să-l anesteziez>, nu era mare lucru de anesteziat, că el era deja în comă, aşa că am aplicat o tehnică adecvată cazului, în aşa fel încât să ies cu el viu după operaţie, adică tot atât de viu cu cât am intrat, conştient nu puteam să-l fac să fie. Şi am reuşit, s-a deschis operaţia şi s-a găsit într-adevăr fistulă duodenală, ce scrisesem eu acolo s-a adeverit – deci a doua oară când s-a adeverit ce am scris eu în protocoale. […]
Şi, între timp, cât eu lipseam, ăştia de la minister au dat telefon la Viena să le trimită un anestezist de acolo. Şi anestezistul s-a întâmplat să fie un prieten de-al meu, domnul profesor Steinberatner şi le-a spus: <Băi, ce umblaţi după mine la Viena? Îl aveţi pe Litarczek la voi, chemaţi-l pe el!> […] Şi aşa a murit Sălăjan.”
Pacienta „Elenuţa” Ceauşescu
„A avut o ruptură de perineu după naştere şi după aia a făcut o hernie crurală în urgenţă. Pentru amândouă i-am făcut anestezie peridurală.
Ea cum era ca pacientă?
A… ce să spun, ea era o femeie… capricioasă, încrezută… îmi spunea cum să fac anestezia! Că ea nu vrea perfuzie… Zic: <Tovarăşa, eu nu ştiu să fac anestezie fără perfuzie! Dacă n-am perfuzie nu fac anestezie>. <Ieşi afară!>, s-a răstit la mine. Ies afară. Am făcut stâga împrejur şi am ieşit. Peste 5 minute mă cheamă înapoi: <Doctore, facem cum zici matale>. I-am făcut peridurala, am şi adormit-o o ţâră, pe urmă a aflat că am adormit-o cu un produs nou, gamahidroxibutilat de sodiu. A pus pe toţi chimiştii ei de la institut să vadă ce-i cu gamahidroxibutilat de sodiu. Ăsta e un drog care nu suprimă durerea, ci te face numai să dormi şi este practic un hormon care te face să dormi şi fiziologic… […] Şi a aflat că lucrează în mod fiziologic şi a fost foarte încântată de treaba asta, că după aia mi-a acordat încredere totală. […]
Am stat şi am făcut de gardă, tot aşa, la amândoi părinţii lui Ceauşescu şi la tata şi la mama, care au făcut un sindrom de <moarte ţărănească>, îi zic eu. Adică, perfect conştient, lucid şi logic, n-au mai mâncat, au refuzat alimentaţia complet… este, cum zice românul la ţară, <s-a aşezat să moară>. Ce să faci în condiţiile astea?! Mi-au cerut să-i fac [lui] alimentaţie artificială; i-am pus alimentaţie intravenoasă. Când se întâmpla treaba asta, puteai să ţii în viaţă un om şi luni şi ani de zile, pe alimentaţie intravenoasă; costa mai mult, dar se putea. Eu ştiam s-o fac, am făcut-o. Deci, practic, ei nu s-au consumat. Dar, dintr-o dată, la un moment dat, au murit!… Pac!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2014]
