1914: în testamentul său, industriaşul filantrop Jacques M. Elias lasă toată averea sa Academiei Române, cu sarcina de a înfiinţa „Fundaţia Familiei Menahem H. Elias”, fundaţie de cultură naţională şi de asistenţă publică · 1936: prin intermediul fundaţiei, se înfiinţează în Parcul Domeniilor un spital, aşa după cum prevăzuse testamentul: „cu cel puţin una sută paturi, în condiţiunile cele mai moderne şi perfecţionate”, „în acest spital se vor primi bolnavi de ambele sexe, istraeliţi şi de orice altă credinţă, se vor da consultaţii şi medicamente gratuite” · 1938: spitalul este pus în funcţiune · până în 1941 este administrat de „Fundaţia Familiei Menahem H. Elias” · în anii războiului este rechiziţionat de Marele Stat Major al armatei române pentru Misiunea germană · în 1944 este preluat de o unitate medicală sovietică · în 1948 spitalul este luat, fără temei legal, de Ministerul Sănătăţii şi introdus în mod abuziv în reţeaua lui sanitară · totuşi, datorită caracterului său testamentar, este singurul spital care nu este naţionalizat · până în 1989 regimul nu îndrăzneşte să treacă Spitalul Elias în proprietatea statului comunist print vreun act normativ · nomenclatura comunistă, VIP-urile epocilor Gheorghiu Dej şi Ceauşescu sunt principalii beneficiari ai Spitalului Elias în perioada 1948-1989.
Întemeietor de şcoală în domeniul anesteziei, cunoscut medic de ATI la spitalele Colţea, Fundeni şi deseori solicitat şi la Elias, prof. dr. George Litarczek ţinea cursuri la Facultatea de Medicină, în 1962 ca şef de lucrări, din 1973 în calitate de conferenţiar, iar ca profesor din 1979. Amintirile sale din vremea în care începuse să-şi construiască reputaţia în medicina de urgenţă sunt povestite cu umor, cu ironie şi autoironie.
Infiltraţii peridurale pentru Manea Mănescu
„Profesor am ajuns, cum?… prin pile, ai să râzi!…
Prin munca dumneavoastră…
Nu, prin pile! Prin legătura mea cu domnul prim-ministru Manea Mănescu… Prima oară când m-am întâlnit cu Manea Mănescu a fost în 1958 sau ’59. Mănescu avea dureri de spinare şi-l vedeau toţi reumatologii, interniştii, neurologii din lume şi nu reuşeau să-i influenţeze durerile. Atuncea Voinea Marinescu care lucra cu mine acolo şi ştia că făceam anestezie peridurală zice: <Mă, hai să-i faci nişte infiltraţii peridurale, că poate îl ajuţi>. Mă ia, mă duce la Manea acasă, îmi iau sculele, îmi iau asistentă cu mine şi-i fac o infiltraţie peridurală, aveam nişte anestezice suedeze… Acuma, eu de la Colţea începusem să am acces la tot ce vroiam să am, adică farmacia spitalului comanda prin Centrofarm, în afara planului, tot ce-mi trebuia mie, toate drogurile. Şi practic eu de prin anii ’65-’66, aşa, am avut toate drogurile moderne, tot ce auzeam în străinătate şi pe urmă tot ce vedeam în străinătate am putut să-mi aduc. […] La Elias, eu utilizam materiale de singură utilizare din ’64-’65 şi seringi şi ace şi mănuşi şi tot ce vrei, truse de [anestezie] peridurală, truse de spinală, tot-tot-tot. […] Aşa că eu, practic, îmi făcusem la Elias – şi-n mare parte şi la Fundeni – un fel de oază. Eu lucram cu metodologie vestică sută la sută! Plus că şi în învăţământ, îi învăţam pe cursanţi cum se face anestezie, aşa cum [se făcea] pe unde vedeam eu şi pe unde lucrasem, prin Anglia, prin Olanda, prin R.F.G. [Republica Federală Germania] […]
Revenim la Manea Mănescu…
Manea Mănescu… îi fac infiltraţia şi-i trece durerea. Şi a adormit Manea Mănescu instantaneu şi a tras un somn bun şi când s-a trezit, după trei ore, a fost fericit că îi mai trecuse din durere. Am zis eu că dacă i-a mers aşa de bine să mai repetăm peste două zile. Şi am mai făcut vreo două-trei infiltraţii şi i-au trecut durerile de spate, asta în ’58-’59, atunci, cândva. Deci, înainte să fiu eu la Elias.
Acuma, sunt la Elias şi Manea Mănescu… aşa, dar în timpul ăla îi văd nişte radiografii. Şi în radiografii observ ceva: Mănescu avea un defect genetic de colană vertebrală şi anume inelul canalului spinal nu era închis, se chema rachischisis, adică rahis desfăcut, deschis. Eu, boala o ştiam de când făcusem internatul de ortopedie la Floreasca. […] Şi hop! face Mănescu recidivă. Şi bineînţeles, ştie că sunt la Elias, vine la Elias ca să-i fac peridurala. Îi fac eu peridurala, îi merge bine, îi spun: <Băi, nene, cheamă pe unul care se pricepe la treaba asta>. […]. Şi atuncea, conclavul de atunci, cu Voinea, cheamă un francez, un ortoped francez… Eu i-am spus lui Mănescu: <Dom’le, ai rachischesis şi trebuie să fii operat>, dar niciunul dintre medicii români nu i-a confirmat treaba asta, cu toate că aveau radiografia care era superclară, nu clară! […] Şi-l cheamă pe francez, francezul era un tip de ăsta jovial, aşa, musculos, mare. Îl examinează, se uită pe radiografie şi pe urmă parcă îl văd: <Mai c’est rachistisis! Il fault opérer ça!> – eram eu, era el şi era Manea Măescu. Se uită Manea la mine… L-au oprit pe francez aicea, […] eu i-am dat anestezie şi l-a operat şi de atuncea Manea Mănescu cu spinarea a fost vindecat până a murit. Eu nu l-am mai văzut pe Manea Mănescu.”
Maşina-spital
„Eliasul îl făcusem cu tot ce trebuie, tot Serviciul de urgenţă la Elias era organizat la fel ca SMURD-ul lui Arafat, numai că a fost organizat în ’65, de mine. Aveam UPU, UPU [Unitatea de Primiri Urgenţe] am făcut… eu am adus din străinătate tot ce am văzut. Sigur că n-am putut să impun la nivel de Ministerul Sănătăţii în ’65, dar la nivel de Elias am găsit înţelegere şi mi-am făcut UPU, mi-am făcut maşină de doctor, de trimis în urgenţă. Deci, pleca doctorul cu însoţitor, cu asistentă şi cu toată aparatura necesară pentru asistenţa de urgenţă. Şi aveam o Salvare mare […], sală de operaţie, la Elias. [Era şi] un Mercedes-dubă, amenajat ca sală de operaţie. Targa venea, era pusă pe un fel de suport care se ridica şi aveam aparat de anestezie, instalaţie de oxigen şi tot ce trebuie, truse chirurgicale şi tot ce trebuie pentru o operaţie. Adică, serviciul era mai tare organizat decât este actualmente… Bine, Arafat ce a făcut este absolut formidabil şi formidabil nu pentru că a aplicat nişte chestii – pentru că astea le-a văzut în străinătate, cum le-am văzut şi eu – dar a fost destul de deştept să discearnă ce trebuie luat şi ce nu. Problema e că a reuşit să se impună! […] La Târgu Mureş, întâi a făcut pe banii lui şi pe donaţii, pe primele maşini, primele instrumente, a lucrat cu voluntari. A avut o opoziţie din ministrul Sănătăţii îngrozitoare şi în mare parte din anestezişti care îl banalizau. Dar el nu vroia decât să aplice o schemă pe care eu o aplicasem deja la Elias. […]
Vreau să vă întreb: acea ambulanţă-spital îl înosţea pe Ceauşescu la deplasările prin ţară?
Aia [mare] nu era trimisă, ailaltă îl însoţea… aia mai mică, care era un Mercedes din ăsta, Station, care în spate avea toată aparatura, avea numai două locuri: şoferul şi medicul. A, şi mai avea un loc în spate pentru asistentă. Şi în rest era tot plin cu aparatură… L-au dat la reformă nu ştiu când, că îşi făcuse ăsta numărul de kilometri. [Maşina] ailaltă a îmbătrânit nefuncţionând!…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2014]
