Între anii 1945-1989, ca în toate ţările estice, România are un sistem de sănătate centralizat, după modelul celui care fusese introdus în Uniunea Sovietică de N. Semaşko, fostul comisar al poporului pentru sănătatea publică în URSS · sistemul este finanţat şi controlat de stat care deţine monopolul serviciilor medicale · partea bună a acestui sistem este gratuitatea asistenţei sanitare · părţile negative ale sistemului: lipsa managerilor cu pregătire de specialitate, modelul paternalist incapabil de a face populaţia conştientă de importanţa propriei sănătăţi şi de profilaxie, subfinanţarea, imposibilitatea unei libere alegeri a medicului (pacienţii sunt arondaţi la dispensare, în funcţie de domiciliu sau loc de muncă), supradimensionarea unităţilor spitaliceşti cu paturi – situaţie perpetuată până acum.
Înainte de a deveni cunoscut şi căutat pentru succesele sale profesionale în domeniul chirurgiei, dr. Nicolae Angelescu „şi-a făcut mâna” întâi pe animale – cum se proceda în anii ’60 – în laboratoarele experimentale ale spitalelor. În 1964, dr. Angelescu a devenit medic al Clinicii de Urologie a Spitalului Panduri, beneficiind astfel de învăţăturile renumitului prof. dr. Theodor Burghele. Câţiva ani mai târziu, Nicolae Angelescu a avut şansa de a opera în Franţa, unde a fost primit cu o bursă de studii plătită de Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (strămoşul Uniunii Europene). S-a întors cu o bună experienţă practică şi o temă de lucrare de doctorat, Tratamentul crizei acute de rejet în transplantul renal experimental (1970), subiect de mare noutate în acea vreme. Prof. dr. Nicolae Angelescu avea să practice cu succes chirurgia oncologică la spitalele „23 August” (azi „Sf. Pantelimon”), apoi la Colţea unde a şi condus mulţi ani Clinica de Chirurgie, începând din 1984.
„Câte un <prag de învăţare> pentru fiecare tehnică”
„Aş vrea să vă spun că în chirurgie, cel puţin în aplicarea tehnicilor chirurgicale, era un obicei, era o lege pot să spun, nescrisă, pe care o aplicau chirurgii înaintaşi, eu am văzut-o la profesorul Hortolomei aici, la Colţea, în perioada când am fost extern în stagiul de chirurgie. Profesorul nu admitea ca o tehnică nouă, care nu se făcuse până atunci, să fie aplicată la om până când nu era făcută experimental şi pe cadavru. Aici, la Colţea, sub amfiteatru există un spaţiu unde prof. Hortolomei amenajase un laborator de chirurgie experimentală. Se experimentau foarte multe teme de cercetare, în special în chirurgia cardiacă, chirurgia vaselor mari, chirurgia hepatică. Şi trebuia să faci întâi experimentul pe animal, după aia făceai pe cadavru şi după aceea se aplica la om tehnica respectivă, după ce o stăpâneai bine.
Cam cât durau aceste etape?
Depinde de dificultatea tehnicii şi există aşa numitul <prag de învăţare> pentru fiecare tehnică; se apreciază că între una şi trei luni de zile, ca să lucrezi mereu şi să îţi faci mâna cum se spune.
Vă asista domnul profesor?
Când făceam eu transplantul la câini nu, era o echipă pe care o făcuse profesorul şi toţi lucram la laboratorul pe care îl construise profesorul Burghele în curtea spitalului şi acolo făceam transplanturi la câini. Eu am transplantat pentru teza mea [de doctorat] 42 de câini. Bine, în lume se făcea deja transplant renal, însă la noi condiţiile ştiţi bine cum erau şi era foarte greu ca să ajungi la nivelul la care se făcea transplantul renal pe mapamond. Eu, de exemplu, aveam foarte mari greutăţi. După ce făceam transplantul, ca să evit rejecţia organului transplantat, foloseam imuran, însă mai exista atunci şi posibilitatea ca să injectezi câinelui ser antitimocitar sau antilimfocitar, luat din timusul căţelului sau din ganglioni de la câine. Aveam doi colegi care lucrau la Institutul Cantacuzino şi cu ajutorul lor am obţinut să obţin acest ser antitimocitar şi antilimfocitar pe care îl combinam cu imuranul, cu antibiotice, ca să previn infecţiile şi câinii trăiau. Am avut surpriza ca să am câini care au trait chiar doi ani de zile, o căţea a şi fătat doi căţei pe care i-am dus la ţară, la tata. Deci, asta era problema transplatului la noi în ţară…”
Primul transplant renal la om
„Etapa a doua, trebuia să trecem la transplantul la om. Vă spun şi asta, că la noi nu s-a făcut iniţial… Se putea face, sigur, la cadavre se putea lucra, dar nu s-a făcut, la Panduri, decât această etapă – cât am fost eu acolo – această etapă de experiment la câine. […]
Când m-am întors în ţară, profesorul Burghele nu demarase transplantul renal, era… avea o teamă, aşa, nu suporta eşecurile. Eşecul totdeauna este prezent în orice activitate esenţială, de pionierat, nu se poate să nu ai măcar un eşec…
În perioada respectivă se punea problema de compatibilitate între donator şi primitor?
Totdeauna se punea… la câine nu. La om, obligatoriu! La orice transplant compatibilitatea trebuie făcută înainte. Se face compatibilitate sanguină, tisulară, imunologică, de toate tipurile, pentru că în momentul în care ai o compatibilitate cât mai mare, atunci şi şansa de succes creşte. Ei, am făcut transplantul, după aia eu am plecat, după un an de zile, deci în 1972, am plecat cu prof. Simici la Spitalul <23 August> care se deschisese, la Chirurgie.
Pentru că, fac o paranteză, la Panduri eu am făcut şi chirurgie şi urologie. Clinica era de Chirurgie şi Urologie şi făceam chirurgie generală şi era şi o secţie de urologie unde se făceau intervenţii urologice. După ce am plecat, a plecat şi prof. [Eugeniu] Proca la Fundeni. Ei, după câţiva ani de zile, prof. Proca a făcut primul transplant renal la om, în ţară, cu rinichi de la donator viu, de la mamă la făt sau de la frate la soră, deci cu o compatibilitate cât mai apropiată de normal.”
Chirurgie oncologică
„Eu am ajuns la <23 August>, mi-am luat, cum spune românul, hamul şi praştia şi am demarat acolo. Spitalul era nou construit, se deschisese atunci, am primit studenţii, am stat 12 ani, am lucrat acolo. Între timp, am devenit şi conferenţiar prin concurs şi, după 12 ani, în 1984, după 15 februarie, am ajuns aici, la Colţea. […]
Eu, în domeniul oncologic am lucrat mai mult, dar nu ca pionier… Am făcut foarte multe intervenţii oncologice. Le făceam şi la Panduri, dar au crescut intervenţiile la <23 August>. Pentru asta, profesorul m-a trimis două sătămâni de zile la Cluj, la Institutul Oncologic, la prof. Chiricuţă, ca să văd tehnicile dumnealor. Am fost, am participat la [operaţii], trei săptămâni am stat de fapt şi am venit cu tehnicile la spital şi le aplicam şi noi. Acolo era un institut specializat, făceau numai chirurgie oncologică. Asta mi-a prins foarte bine, pentru că atunci când am venit la Colţea, în 1984, aici exista Clinica de Oncologie şi care ne furniza bolnavi şi am avut o colaborare foarte bună cu Clinica de Oncologie şi primeam bolnavi, îi operam, le dădeam bolnavii şi făceau tratamentul oncologic post-operator, îi urmăream şi, vă spun, personal am făcut foarte multe, peste 1200 de cancere de sân, peste 1000 cancere genitale, nu mai vorbesc de cele digestive – în afară de esofag, nu făceam esofag – de la stomac în jos, absolut tot, cancere de pancreas, tot ceea ce era [nevoie]. Am lucrat mai mult aici…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
