1 iunie ne face pe unii dintre noi mai sentimentali aducând la suprafaţă de undeva, din depărtare, o imagine a copilăriei. Eu îmi amintesc acum o carte pentru copii care se numea „Nu fugi, ziua mea frumoasă”. Era scrisă de Octav Pancu-Iaşi şi abia apăruse (în 1970). Eram elevă în clasele primare, nu ştiam pe atunci cine era Octav Pancu (abia mai târziu aveam să aflu că lucrase prin anii ’50 la Radiodifuziune, la Redacţia pentru copii şi tineret), dar i-am citit cartea dintr-o suflare. Mi-au rămas imprimate în memorie seninătatea, hazul şi tonul relaxat care însoţeau povestirile. În plus, fiecare istorioară avea un tâlc. Minunat mi s-a părut şi titlul la care m-am gândit uneori în viaţa mea de adult, pe când încercam – aşa cum îşi dorise poate şi autorul – să mai păstrez ceva din copilul ce fusesem. Căci „ziua frumoasă” din viaţa unui om este copilăria, acel moment al candorii nepătate de griji, pe care nu ne îndurăm să îl lăsăm să fugă…
Se pare că în acelaşi fel vedea lucrurile şi inginerul Grigore Rădulescu de vreme ce, la vârsta de peste 80 de ani, îşi amintea cu precizie jocurile copilăriei sale, petrecută în Ploieşti. Au trecut 20 de ani de la înregistrarea interviului pe care ni l-a acordat pentru Arhiva de istorie orală, aşa încât putem spune fără exagerare că povestirile sale evocă jocuri de acum un secol. Vi le oferim de 1 iunie.
„[La şcoală, când] apăreai în recreaţie, îi găseai pe ceilalţi la [jocul cu] nasturi. Aruncau nasturele pe perete, ăla cădea şi dacă cădea cu faţa în jos câştigai, dacă era cu faţa în sus pierdeai. [Apoi] cu banii… aruncai banul pe perete şi dacă cădea cu capul câştigai, dacă cădea cu pajura nu câştigai. Se căutau între ei, care are, să zicem, mai mult <capital>, care avea mai mulţi nasturi, mai mulţi bani, băncuţe din astea, mai multe gioale, mai multe bile.
Ce erau gioalele?
Oasele de la încheieturile mieilor – există un os care asigură articularea [picioarelor] – care se numeau <gioale>…
Şi ce făceau cu aceste gioale?
Aruncau şi loveau una, o trânteau jos şi câştigau, o puneau la o distanţă de 4 metri… pentru treaba asta gioalele mai mari, cele de capră, erau şlefuite pe ambele părţi. Unele dintre ele erau şi niţel găurite şi turnat plumb [în gaură], astea se numeau <iciuri>. Se arunca cu iciurile şi câte gioale dădeai jos cu ele, le luai pe toate şi câştigai; dacă nu dădeai niciuna, nu câştigai. La sfârşitul jocului, unul pleca cu buzunarele pline cu gioale şi alţii plecau numai cu una-două-trei, câte câştigau. Şi ultimul joc – ca la jocul de cărţi – ultimul punct era iciul. <Pe ce jucăm, mă?> <Joc pe ici>, că nu mai avea gioale. Şi dacă iciul lovea gioalele respective rămânea cu el, dacă nu, i se lua iciul – asta era paguba ce mai mare! […] Se aruncau la grămadă, se puneau câte şapte-opt-zece gioale şi se arunca, ca la jocul de popice.
Pe urmă, era un alt joc mai static, cu pietre. Cinci pietricele de o mărime, aşa, cam de un centimetru jumătate, se aruncau în sus şi dădeai s-o prinzi [pe fiecare]. Dacă n-o prindeai, pierdeai rândul şi venea altul…
Mai era jocul cu bile. [Aruncai] pe rând una, pe urmă două, pe urmă trei, pe urmă patru, pe urmă cinci şi dacă o prindeai pe ailaltă, câştigai. Dacă aruncai una şi se ducea alături ieşeai din joc, venea celălalt la rând. Jocul ăsta se făcea cam între patru inşi, patru inşi se aşezau, puneau bile şi… era un joc mai static, dar care ajuta la [dezvoltarea îndemânării] la un fel de prestidigitaţie.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2001]
