21 decembrie 1989: la Timişoara continuă revolta împotriva regimului lui Ceauşescu şi încep manifestaţiile anticomuniste din alte oraşe ale ţării · la Bucureşti are loc mitingul organizat de autorităţi pentru susţinerea conducătorului, dar lumea îl huiduie · protestatari se adună în Piaţa Romană şi la Sala Dalles · după amiaza şi noaptea forţele de represiune intervin cu soldaţi, tancuri, TAB-uri, trupe de Securitate şi se trage în protestatari · 22 decembrie, orele 11-12: manifestanţii ocupă Piaţa Palatului şi forţează intrarea în Comitetul Central · ora 12.10: soţii Ceauşescu părăsesc clădirea, iar mai târziu vor fi arestaţi · ora 12.51: din Studioul 4 al TVR două personalităţi ale culturii, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, anunţă victoria împotriva regimului comunist · ora 18.20: se trag primele focuri de armă în Piaţa Palatului, încep atacurile „teroriştilor” (despre care nici astăzi nu se ştie nimic), care vor continua în toate zilele următoare, până în 25 decembrie când vor fi executaţi Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Dr. Nicolae Angelescu era un reputat chirurg care, din 1984, conducea clinica de specialitate de la Colţea. Aşadar, în 21-25 decembrie 1989 s-a aflat în miezul evenimentelor tocmai pentru că lucra la un spital aflat în centrul oraşului şi pentru că era chirurg. Mărturiile sale despre răniţii aduşi din ambele tabere, revoluţionari şi „terorişti”, civili şi militari, sunt tulburătoare şi au o mare valoare de document.
„Să ne pregătim de luptă”
„Pe 21 decembrie trebuia să plec la ţară, că tata ne invitase să ne ducem că taie porcul. Când am văzut că se înteţeşte gluma i-am spus lui frate-meu: <Du-te, ia pe fiu-meu ăla mic şi duceţi-vă…>. <Nu>, zice, <nu mă mai duc nici eu, nu mai plec.> Am băgat maşina în garaj, m-am dus la Rectorat – că ne cheamse să ne ducem la căminele [studenţeşti] – şi i-am spus rectorului că nu merg la cămine pentru că mă duc la spital.
Ce să faceţi la cămine?
Să stăm cu studenţii… să nu se agite. Chemase cadrele didactice, mai multe, ca să meargă la cămine, ca să nu se agite studenţii. Nu m-am dus, pentru că a trebuit să vin aici. Am venit aici şi am văzut pe-aici, pe la Universitate, am văzut care e situaţia. Am venit pe jos. Am chemat pe directorul spitalului, dr. Daşchievici, în curte şi-i zic: <Dom’le, situaţia e groasă, hai să luăm măsuri!> <Păi, ce măsuri să luăm?> <Păi>, zic, <să ne pregătim de luptă>. <Aoleu, dom’le>, zice, <la mine, sus, în birou, e tovarăşul prim secretar şi cu adjunctul…>, care era pe sectorul sanitar. Zice: <Sunt la mine în birou>. <Nu e nimic>. <Păi şi ce vreţi să facem?> <Schimbul 1 rămâne aici, le asiguraţi mâncarea fetelor – tot ce e soră, infirmieră, rămân aici. Doi: sălile de operaţie…> – aveam chirurgia, ORL-ul şi ginecologia, aveam nouă săli de operaţie – zic: <…intră sub comanda mea, începând din acest moment. Trei: anunţăm pe toţi medicii ca, dacă primesc telefoane, să se prezinte în cel mai scurt timp la spital. Patru…> – am luat şi anestezistul, era dr. Mircea – <uite, dânsul să se asigure cu seruri, sânge, plasmă, tot ce trebuie pentru reanimare, iar farmacia imediat să se ducă să se aprovizioneze cu antibiotice şi analgezice şi tot ce trebuie pentru intervenţii chirurgicale.> <Dom’le, nu se poate! Mă arestează ăştia…> <Dom’le, du-te mata şi spune-i tovarăşului secretar: E unul la mine pe care-l cheamă Angelescu şi a înnebunit, uite ce mi-a spus… şi, dacă e, mă arestează pe mine! Dar vă asigur eu că nu mă arestează>. A venit, nu ştiu ce a vorbit cu el, nu m-am dus, mi-am luat oamenii mei, am spus: care se duce acasă să nu închidă telefonul, să răspundă când este chemat şi să vină în cel mai scurt timp. Aşa s-a procedat şi cu celalalte secţii, a venit şi schimbul 2, bineînţeles, au stat aici.”
Primii răniţi
„Au început să apară primii răniţi. […] Au venit câţiva, dar puţini. Am făcut două camere de gardă, primii împuşcaţi, răniţi uşor, au plecat acasă. […] Sălile de operaţie pregătite, absolut totul pus la punct.
Şi după aia, când au început tragerile, [au început] să apară răniţii, vă daţi seama, se trăgea acolo, îi aducea în spital. S-au deschis porţile, că poarta din faţă era încuiată – Ceauşescu îi obligase să dărâme şi o gheretă a portarului, ca nu cumva să tragă cineva în el când trece pe bulevard – am deschis şi porţile, veneau şi-i aduceau direct în sala de observaţie. Aici, în perioada aia, eu am stat opt zile şi şapte nopţi, în spital. Mi-au trimis schimburi de corp, nevastă-mea, prin băiatul meu mic care a venit şi cu alţi studenţi… Studenţii i-am folosit ca brancardieri, să ajute surorile prin saloane. A fost destul de greu. Se trăgea şi noaptea, aveam secţia în partea cealaltă, unde sunt birourile acuma şi stăteam în birou şi mă uitam aşa, pe geam, nu înspre Universitate, ci în partea cealaltă, […] undeva, spre Colentina şi vedeam cum cerul era brăzdat de trasoare – trasoare! Se trăgea în neştire, aşa, în neştire se trăgea…
Operam într-o sală de la Ginecologie, jos. Şi am auzit un foc, prrr! şi zgomot… Zic [asistentei]: <Lasă-te jos!> Ne-am lăsat jos, dar gloanţele s-au oprit în zid, că dacă intra pe vreun geam ne rănea sigur pe unul dintre noi. Când am terminat operaţia, aflăm că a fost împuşcată, sus, aici pe aripa asta, la etajul 2, uitându-se spre Intercontinental, fata unui mecanic care era internată la ginecologie. S-a dus şi ea să vadă pe geam şi a fost împuşcată în cap, mortal, n-am avut ce să-i fac, au adus-o moartă aici!… Alt glonţ a intrat prin cabinetul profesorului Pană, s-a oprit în perete, tot tras dinspre Intercontinental. Se trăgea şi de-aici, din faţă.”
„Se trage asupra spitalului”
„A venit un locotenent-major cu o rană uşoară la umăr, am crezut că are glonţul acolo, l-am băgat în sala de operaţie – nu vroia să lase automatul din braţe! <Pune-l, dom’le, acolo, să-l vezi! Pune-l, că nu ţi-l ia nimeni. Dezbracă-te…> <Păi, dom’le, trebuie să mă duc la companie>. <Te duci acuma, dar stai să văd ce ai, să-ţi opresc hemoragia>. Bineînţeles, l-am pansat şi zic: <Uite, se trage asupra spitalului, unii spun că sunt terorişti în pod>. Se duce ăsta în pod şi prrr!, ne-a spart două ţevi de ne-a inundat spitalul. […]
Dar în noaptea de 21 spre 22 decembrie, când a fost spartă baricada, au fost aduşi răniţi?
Da, da… mulţi, păi 110 inşi s-au operat…
Au fost gloanţe obişnuite sau alt fel de gloanţe?
Au fost, de exemplu s-a tras cu gloanţe dum-dum. Şi vă spun că am avut un sportiv, unul Astafei, el era nu ştiu ce, luptător mi se pare şi soră-sa era atletă – că avea şi sora [cu el]. A venit cu o gaură aici, în toracele drept, am tras de el trei zile! N-am putut să-l scot… a fost imposibil! Imposibil, ori şi ce i-am făcut! Ce, era făcut zob! Toracele, coastele erau făcute zob, infecţie, pierdere de sânge, i-am băgat sânge, nu s-a putut scoate! În fiecare an mama lui, o auzeam la radio că pomenea numele meu, [spunea] cât am tras de băiatul ei ca să-l scot, asta m-a impresionat…
Am mai avut încă unul, săracul, care şi acuma îmi dă telefoane, mergând aşa, aplecat. A primit un glonţ aici, în lomba stângă şi i-a ieşit prin faţă. Bineînţeles, la poarta spitalului a căzut. L-a adus direct în sala de operaţie – noroc că terminasem o [altă] operaţie – l-am pus pe masă, repede anestezie, nu ştiu ce, îl deschid, burta plină de sânge. Pha!… Ce să fac cu sângele?! Uneori, când ai timp, poţi să-i iei sângele să îl conserve şi să-l reintroducă, dar atunci mergeam aşa… Pun mâna pe splină, splina era spartă, sângera. Ce să fac? I-am scos-o. Imediat sub splină, palpez rinichiul, sângera că trecuse glonţul prin pediculul renal, prin splină, prin intestinul gros, prin stomac şi ieşise prin lobul stâng al ficatului. I-am scos şi rinichiul, bineînţeles după ce m-am asigurat că-l are pe celălalt, vă daţi seama, că dacă nu, trebuia să mă apuc să-i fac transplant de rinichi, că murea! În fine, l-am rezolvat şi pe ăsta, am tras şi de ăsta, săracul… […] Vă spun, am avut foarte mulţi…”
„Există un jurământ al lui Hipocrate…”
„Am avut răniţi în camerele de la Ministerul de Interne. A venit, de exemplu, o reporteriţă din Anglia să mă întrebe ce-am făcut, nu ştiu ce şi zice: <Aţi avut şi securişti, miliţieni?> Zic: <Da. Unul e internat, dacă vreţi să-l vedeţi, mergeţi…> <A, nu… şi l-aţi tratat?> Zic: <Păi cum să nu-l tratez?>, zic. <Nu vă supăraţi, aţi auzit de Hipocrate? Există un jurământ al lui Hipocrate pe care îl depune fiecare absolvent când termină Facultatea de Medicină şi pe care trebuie să-l respecte şi acolo se spune că tratezi şi pe aliat şi pe inamic …> […]
S-a mai tras şi atunci, după plecarea lui Ceauşescu, […] seara au început luptele şi a mai fost o rafală de răniţi, dar după aia…
Au venit <teroriştii>…
Aşa au zis, <teroriştii>… Nu ştiu cât au fost, dar sincer să vă spun, la cadavrele pe care le aduceau în stradă… Până să le ducă la morgă, la depozitau aici, la morga noastră, în subsol. M-am dus şi eu să văd cum arată şi am văzut unul care era îmbrăcat cu trei rânduri de haine, mai negricios la faţă, cu mustaţă şi îmbrăcat cu trei rânduri de haine: unul de gărzi patriotice, altul civil şi dedesubt încă un costum militar, nu ştiu, nu l-am dezbrăcat să văd ce este. Şi încă o femeie era, tot aşa, era îmbrăcată în gărzi patriotice şi în civil. N-am stat [mai mult], că aveam treabă aici, eu nu m-am ocupat de ei. […]
Pe 25 [decembrie] s-au liniştit, pe 26 n-au mai fost şi pe 26, seara, m-am dus şi eu acasă, ca să mănânc o sarma.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]
