Motto: „Aceia care folosesc legile naturii ca suport pentru lucrările lor colaborează, de fapt, cu Creatorul” – Antoni Gaudí
Joi, 10 iunie, se împlinesc 95 de ani de la moartea arhitectului catalan Antoni Gaudí, cel care şi-a pus puternic amprenta asupra unora dintre cele mai interesante construcţii din Barcelona, devenite parte a patrimoniului arhitectural al timpurilor moderne.
Antoni Placid Gaudí i Cornet s-a născut la 25 iunie 1852, la Reus, provincia Tarragona, Catalonia, în Spania, fiind al cincilea și ultimul copil al lui Francesc Gaudí i Serra, de profesie arămar, și al Antòniei Cornet i Bertran, care provenea și ea dintr-o familie de arămari.
Este sigur că ocupaţiile înaintaşilor săi îi vor influența puternic traiectoria profesională, mai ales că el a descoperit „sensul spațiului” în atelierul tatălui său, prin țevile ondulate pe care le manevra părintele său.
Gaudí nu se bucura de o sănătate prea solidă, fiind diagnosticat, încă din copilărie, cu reumatism. A devenit vegetarian încă de tânăr, la sfatul psihologului său. Problemele de sănătate îl împiedicau să se joace cu alți copii, însă îi prilejuiau numeroase plimbări, obicei pe care l-a păstrat până la sfârșitul vieții sale. Imobilitatea la care era condamnat a fost cea care i-a oferit ocazia de a-şi dezvolta simțul observației și de a descoperi, cu o mare fascinație, marele spectacol al naturii, principala sursă de inspirație pentru decorațiunile tuturor operelor sale și pentru soluțiile numeroaselor probleme apărute în proiecte.
Pe de altă parte, originea sa tarragoneză, însemna tenacitate, caracter puternic și dificil, trăsături ale locuitorilor regiunii natale, care i-au dat perseverența în proiectele sale atât de controversate, deosebit de originale dar puternic contestate de critici și chiar clienți, care nu vedeau cu ochi buni o asemenea „îndrăzneală” a operelor lui.
A manifestat de timpuriu un interes deosebit pentru arhitectură, însă nu va fi un elev strălucit, ci doar un excelent desenator.
În perioada 1869-1870 a început studiul în acest domeniu, la Școala de Arhitectură din Barcelona, centrul politic şi cultural al Cataloniei, cel mai modern oraş din Spania. Lucrările sale universitare demonstrau deja o creativitate ieșită din comun, fiindcă găsea cele mai potrivite soluții la problemele de arhitecutră publicate în cărți. Titlul de arhitect l-a obținut în 1878 – după o perioadă în care a efectuat şi serviciul militar obligatoriu. Să spunem şi că în timpul ceremoniei de absolvire, decanul Şcolii de arhitectură a afirmat: „Am acordat această diplomă unui nebun sau unui geniu. Doar timpul ne va lămuri…”
Primul proiect oficial pentru care a fost solicitat a fost proiectarea unor felinare pentru iluminatul public. Acesta au fost amplasate în Plaza Real din Barcelona și pot fi admirate şi astăzi.
1878 va fi un an important în viața sa profesională: realizează proiecte precum cel destinat Societății Cooperative „Obrera Mataronese”, devine creator de lampadare pentru Plaça Reial din Barcelona, Manuel Vicens îi cere să proiecteze prima sa casă şi îl întâlnește pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmează să-i devină protector.
Despre Bacigalupi, bogatul industriaș care l-a sprijinit puternic, se spune că, văzând una din vitrinele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și a început astfel o relație de prietenie și admirație reciprocă, care a durat până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza unele dintre cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.
Gaudí dovedea deja o iscusință ieşită din comun, la începutul carierei sale, când a fost obligat să muncească pentru a se întreține, dar și pentru a învăța meseria, lucrând ca ucenic la diverși arhitecți.
În paralel, Gaudí participa la reuniuni catalane cu caracter anticlerical, deși dobândea pe zi ce trecea o atitudine din ce în ce mai religioasă.
Stilul tânărului arhitect va fi influenţat de Eugène Viollet-le-Duc, el ajungând să creeze modele gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa.
Gaudí a dezvoltat foarte repede un mod de compunere prin intermediul unor juxtapuneri ale maselor geometrice, ale căror suprafeţe au fost animate cu cărămidă cu model sau piatră, plăci ceramice şi confecţii metalice, efectul general obţinut fiind maur sau „mudéjar”.
Interesant este faptul că Antoni Gaudí nu desena niciodată schițe ale clădirilor pe care dorea să le construiască, ci realiza modele 3D în miniatură. Astfel, spunea el, reușea mai bine să transpună în realitate imaginea pe care și-o forma inițial în minte.
În anul 1882, arhitectul Francisco de Paula del Villar y Lozano este însărcinat să realizeze Catedrala Sagrada Familia (Sfânta Familie), operă încă neterminată şi una dintre emblemele oraşului Barcelona, care va fi inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în anul 2005. Lozano a proiectat o catedrală neo-gotică şi a condus lucrările de construcţie, însă după doar un an, în 1883, Antoni Gaudí va prelua conducerea proiectului, însă nu va rămâne fidel planurilor originale, schimbând aproape complet forma clădirii. Sagrada Familia va deveni opera sa de căpătâi şi chiar sensul existenţei sale.
Astfel, timp de 43 de ani, Gaudí a adăugat structurii gotice iniţiale improvizaţii bizare şi turnuri, proiectul lui Gaudí conţinând 18 turnuri dedicate celor 12 apostoli, patru evanghelişti, lui Iisus şi Fecioarei Maria şi include elemente moderniste, de Art Nouveau precum şi gotice tradiţionale.
Când Antoni Gaudí a murit, erau gata doar o faţadă (cea a Naşterii), un turn, absida şi cripta.
Pentru Eusebi Güell, arhitectul va crea un palat – Palau Güell – în 1889, o clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al UNESCO , împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).
Exemple ale stilului său mudéjar sunt Casa Vicens (1878-1880), El Capricho (1883-1885), Estate Güel şi Palatul Güel.
Gaudi a experimentat stilul gotic la Palatul episcopal din Astorga (1887-1893) şi la Casa de los Botines din Leon (1892-1894), şi baroc, la Casa Calvet din Barcelona (1898-1904).
După anul 1902, el a exclus însă din planurile sale artistice stilurile convenţionale.
Cu unele excepţii, clădirile lui Gaudí au devenit, în esenţă, reprezentări ale propriilor structuri şi materiale conţinute. În lucrările sale, Villa Bell Esguard (1900-1902) şi Güell Park (1900-1914), din Barcelona, şi la construcţia bisericii din Colonia Güel (1898-1915), a apelat la un tip de structură care a ajuns să fie numit echilibrată, adică o structură destinată să stea pe cont propriu, în felul în care Antoni Gaudí s-a exprimat: “după cum stă un copac”.
Gaudi a aplicat sistemul său în Barcelona, la două clădiri multietajate: Casa Batlló (1904-1906), o renovare care încorporează elemente noi echilibrate, în special faţada, şi Casa Mila (1905-1910).
Antoni Gaudi era un catalan naţionalist convins, iar în 1924, cu ocazia sărbătorii Diada des Catalanes, a fost arestat pentru scurt timp pentru că a refuzat să vorbească în limba spaniolă cu un polițist.
Altfel, fiind o persoană extrem de credincioasă, Antoni Gaudi a fost cunoscut și sub numele de „Arhitectul lui Dumnezeu” („God”s Architect).
Din păcate, spre finalul vieţii, arhitectul catalan ignora complet modul în care se îmbrăca sau igiena minimă personală, fiind confundat deseori cu un cerşetor.
Pe 7 iunie 1926, în timp ce se întorcea de la slujbă, Antoni Gaudi a fost lovit de un tramvai. Era grav rănit şi acoperit de sânge, însă încă respira, dar din cauza faptului că îşi neglijase aspectul, Gaudi a fost confundat cu un cerşetor şi a fost lăsat să zacă ore întregi pe jos fără ca nimeni să intervină în ajutorul său. În cele din urmă, a fost transportat la Spitalul Santa Creu, unde erau aduşi vagabonzii şi săracii oraşului – categorii ultrastigmatizate în acea perioadă. Pentru că nu avea acte la el, identificarea a fost imposibilă, iar pacientul va fi ignorat aproape complet de către medici.
A doua zi, capelanul catedralei Sagrada Familia a vizitat spitalul şi l-a recunoscut pe Gaudi, moment în care doctorii au încercat din răsputeri să îl salveze.
După trei zile însă, la 10 iunie 1926, Antoni Gaudi murea într-o cameră mică a Spitalului Santa Creu.
La 12 iunie, a avut loc slujba de înmormântare, procesiunea pornind la spital şi terminându-se la Sagrada Familia, unde, o mulţime de oameni se adunase la cripta sa, Tumba de Antonio Gaudí, pentru a-l plânge.
Antoni Gaudí a fost ignorat în perioada anilor ’20 şi ’30, când stilul internaţional, stilul arhitectural care s-a dezvoltat în Europa şi Statele Unite în acei ani, a devenit tendinţa dominantă în arhitectura occidentală.
Prin anii ’60, a ajuns însă să fie venerat de către profesionişti şi profani deopotrivă pentru imaginaţia fără limite şi tenacitatea pe care le-a folosit pentru a „ataca” fiecare provocare de design cu care s-a confruntat.
Sagrada Familia este și astăzi în lucru, fiind finanțată din donații publice, iar finializarea lucrărilor este preconizată pentru anul 2026.
Abia în iunie 2019, la 137 de ani de la începerea lucrării, Sagrada Familia, a obţinut permisul de construcţie, iar responsabilul pe probleme de urbanism al primăriei din Barcelona, Janet Sanz, a declarat că a putut să „rezolve o anomalie istorică în acest oraş: o lucrare emblematică precum Sagrada Familia (…) era construită ilegal”…
Fotografii din arhiva personală, iulie 2009
