De la străvechea iscusință a vracilor şi şamanilor, destoinici preparatori de leacuri din plante și minerale, sau elemente animale, folosite ritualic și înzestrate cu puteri magice, la medicina medievală şi cea renascentistă, cunoscătoare atât a textelor clasice, cât şi a astrologiei şi alchimiei, între medicină și artă s-a țesut noian de înlănțuiri, prin osteneala plină de râvnă a celor dedicați artei vindecării, vrednici de a fi rămas zugrăviți în nepieritoare opere de artă. În Egiptul mileniului al III-lea î.Hr., primul practicant cunoscut al medicinei, Imhotep, Mare Preot al zeului Soarelui, Ra, la Heliopolis, este reprezentat în statuete care îl descriu șezând pe un scaun, ținând în poală un papirus deschis. În versiunea expusă la Metropolitan Museum of Art din New York sau în cea de la Art Institute din Chicago, personajul poartă o bonetă și ține un papirus, care simblizează erudiția sa atât ca medic, cât și ca astronom și ca arhitect al primei piramide, la Saqqara, pentru faraonul Djoser, considerată cea mai veche încă vizibilă. În 800 – 700 î.Hr, în India, Susruta, denumit părintele medicinei indiene, a elaborat Sushruta Samhita, unul dintre cele mai importante tratate antice de medicină, ajunse până în zilele noastre, considerat un text fundamental pentru Ayurveda, sistemul de cunoștințe medicale indiene care provine din textele sacre ale Vedelor. O statuie a sa descriindu-l șezând pe un postament, făcând însemnări într-o carte, străjuie la institutul de cercetare Patanjali Yogpeeth din Haridwar, India. O altă statuie a sa, din marmură cu o bază de granit, similară celei din India, se află la Royal Australia College of Surgeons, Melbourne.
Se spune că zeul medicinei în mitologia greacă, Asclepios, fiul lui Apollo, devenit la romani Esculap, în Iliada lui Homer descris ca un vindecător care deprinsese meșteșugul tămăduirii de la centaurul Chiron, găsise leac pentru toate bolile, stârnind astfel mânia lui Zeus, stăpânul Olimpului, care l-a ucis cu un trăsnet. În Grecia au fost descoperite peste 300 temple ridicate în onoarea sa, numite asclepeion, renumite fiind cele de la Trikka, Kos, Atena, Corint, principalul astfel de sanctuar aflându-se în vechiul Epidaur, ridicat prin secolul al IV-lea î.Hr., în a cărui vecinătate existau izvoare minerale. În acest loc de vindecare își căutau leac pelerinii, care petreceau o noapte într-o imensă sală de dormit, iar în vis zeul îi îndruma cu sfaturi pentru sănătate. Un alt celebru asclepeion a fost construit aproximativ un secol mai târziu, pe insula Kos. Pe podeaua templului de vindecare din Kos apare un mozaic în care este descris Asclepios întâmpinat de Hipocrate și de încă un personaj, într-o perfectă triadă a cunoașterii. În artele plastice, Asclepios este înfăţişat cu barbă, purtând un veșmânt specific epocii sale și având întotdeauna un toiag pe care este încolăcit un şarpe, simbol al științelor medicale și farmacologiei, care dăinuie până în zilele noastre. Această descriere este constantă și în sculptură, așa cum aduc mărturie statuile lui Asclepios păstrate în diverse locații, cum ar fi Muzeul Arhaeologic din Epidaur, Muzeul Național de Arhaeologie din Atena, Palazzo Altemps de la Museo Nationale Romano, Altes Museum de pe așa-numita Insulă a Muzeului din Berlin sau la Muzeul Pio-Clementino din cadrul Muzeelor Vaticane, în această din urmă reprezentare fiind descris fără barbă. Sub influenţa şcolilor filozofice materialiste, din secolul al VI-lea î.Hr., medicina avea să capete trăsături ştiinţifice, în special grație studiilor lui Hipocrate (Hippocrates) din Kos, considerat părintele medicinei moderne, cel mai vestit medic al Greciei antice, fondator al Şcolii Hipocratice de Medicină, în a cărui culegere de studii, Corpus Hippocraticum, sunt consemnate rezultate ale unor observaţii empirice, propunând remedii în funcție de boală. Imaginea sa de doctor înțelept și experimentat, cu o barbă mare acoperind o față zbârcită, este confirmată de busturile sale, cum ar fi cel expus la Galeria Uffizi din Florenţa, sau așa cum arată expresia sa dintr-o gravură din 1638, semnată de Peter Paul Rubens, o singulară lucrare de interes medical a pictorului flamand. O copie tot de secol XVII a acestei gravuri îi aparține lui Paulus Pontius, un gravor flamand care s-a îndeletnicit cu transpunerea mai multor lucrări ale marelui său maestru, Rubens, în a cărui casă a locuit o vreme. Pictorul contemporan de origine franceză Marc Haumont, un inginer biochimist pasionat de pictură, ale cărui opere au ca punct de plecare o emoție, o idee filosofică, un citat, pornește, în opera sa Hippocrate/Hippocrates, din 2018, de la citatul `Hrana să îți fie singurul medicament`, amintind că Hipocrate recomanda consumul merelor pentru sănătate. În compoziția sa, Haumont îl înfățișează pe Hipocrate primind un măr de la un personaj feminin, Eva, într-un joc vizual și conceptual ce juxtapune ideea unei alimentații sănătoase cu istoria biblică a mărului ca obiect al tentației. La Roma, Claudius Galenus din Pergam, sau Galen, avea să fie ultimul mare medic al Antichităţii, considerat unul dintre precursorii anatomiei şi farmacologiei moderne, cu o influenţă de peste un mileniu asupra medicinei. În cripta Catedralei Santa Maria Annunziata din Anagni, Italia, o frescă de secol XIII îi descrie pe Hipocrate și Galen ca respectați iscoditori ai științelor medicale. La Institutul de artă de la Chicago se păstrează un portret al lui Galen, alături de portrete ale altor medici, Hipocrate, Vesalius, Paracelsus, ca ilustrații ale unui volum de secol XVI al lui Johannes Sambucus, un cărturar umanist, medic de curte al împăratului Maximilian al II-lea al Sfântului Imperiu Roman.
În Evul Mediu, cunoscători ai textelor greceşti, dar şi ai celor persane, arabii au propagat în Europa vechile învăţăminte ale culturii antice, ilustrul cărturar Avicenna (Abū ʿAlī al-Ḥusayn ibn ʿAbd Allāh ibn Sīnā, sau Ibn Sina), trăitor în marile orașe persane, amintit de Dante Aligheri în Divina Comedie, a elaborat în secolul al XI-lea textul intitulat Canon Medicinae, Canonul Medicinei, unul dintre cele mai renumite tratate medicale din istorie. Spre cinstirea sa a fost ridicat în fața mormântului celui numit, la fel ca Imhotep și ca Hipocrate, „părinte al medicinei”, denumit de arabi și „al treilea Aristotel”, un Mausoleu în provincia iraniană Hamadan, unde și-a aflat, spre finalul vieții, un primitor refugiu, reconstruit în 1952 pe locul unui edificiu mai vechi. Alături de mausoleu străjuie un turn înalt, în formă de fus, cu 12 coloane simbolizând cele 12 științe de care Avicenna avea cunoștință la vremea sa, inspirat de Turnul Gonbad-e Kavus, de secol XI, edificat ca mausoleu pentru prințul-poet Kavus. În parcul din zonă, așezat în semicerc, se ridică o statuie a sa în marmură albă, luminatul propovăduitor la artei tămăduirii fiind descris citind dintr-o carte. Avicenna este omagiat și în Pavilionul erudiților persani, de la Centrul Internațional din Viena, un monument donat de Iran acestui sediu al Națiunilor Unite din capitala Austriei, care cinstește patru mari cărturari medievali. Reprezentat șezând, cu o carte în mâini, Avicenna este însoțit în acest ansamblu sculptural de cel considerat cel mai mare reprezentant al medicinei musulmane, de asemenea filosof și alchimist, Al Razi, ținând un recipient de alchimie, de enciclopedistul Al Biruni, ținând un glob pământesc, și de poetul, astronomul și matematicianul Omar Khayyam. Semnificativ este faptul că statuile sunt adăpostite de un Chartaghi, inconfundabil element al arhitecturii persane, în care lumina se strecoară printr-o mică deschidere din plafon, pentru a se reflecta în apa bazinului centrat între cei patru stâlpi ce susțin bolta, spre revelarea triumfului Luminii asupra Întunericului, propovăduit de religia persană având în centrul său dualismul dintre bine și rău. În prima jumătate a secolului al XV-lea, celebrul alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog, căutător al pietrei filozofale – panaceu a toate vindecător, elvețianul Philippus Aureolus Paracelsus, care spunea că medicina și alchimia ar trebui să fie mereu îngemănate, este reprezentat în majoritatea ilustrațiilor din tratate ținând o mână peste capătul sabiei sale ce conține ascuns în interior azotul mult râvnit de alchimiști, așa cum se poate vedea în xilografia Astronomica et Astrologica, din 1567, sau într-o gravură a olandezului Mathias Quad, datând de la începutul secolului al XVII-lea. Contemporan cu Paracelsus, flamandul Quentin Metsys, fondatorul școlii de pictură din Anvers, ajunsă în fruntea școlilor de pictură din Flandra secolului al XVI-lea, a realizat un portret al cutezătorului iscoditor al celor văzute și nevăzute taine ale universului. Aflat la Luvru, Paris, portretul este plasat în compoziție ca într-o fereastră, cu o mână pe marginea inferioară a cadrului, având o cărțulie în cealaltă mână, purtând o pălărie roșie împodobiă cu blană, pe fundalul cu un peisaj local. În secolul al XVII au apărut copii ale lucrării, una dintre ele, aflată la Bruxelles, fiind semnată de Peter Paul Rubens, alta, anonimă, fiind la Uppsala. Paracelsus este descris și în gravuri, precum cea a lui Wenceslaus Hollar, un prolific grafician din Bohemia secolului al XVII-lea, sau de John Payne, unul dintre primii exponenți ai artei gravurii în Anglia. La Muzeul Național Brukenthal din Sibiu a ajuns o lucrare datată 1935, înfățișându-l pe Paracelsus, semnată de pictorul și gravorul german Franz Görtitz. Această pictură îl prezintă pe celebrul alchimist și medic ținând o retortă în mână, stând în fața unui cuptor pe care este așezat un balon de sticlă, în fața cuptorului aflându-se pe jos un burduf de suflat aer, pe podeaua cu plăci albe și negre ca o tablă de șah. Pe pervazul ferestrei prin care poate fi văzut un peisaj cu un drum printre dealuri, apar o carte și un alt recipient de sticlă.
În Renaștere, preocupările se îndreaptă în special în direcţia anatomiei, care va fi evidențiată și în artele plastice, în 1543 apărând monumentala operă a lui Andreas Vesalius, un anatomist de origine flamandă, medicul personal al împăratului romano-german Carol Quintul, De Humani Corporis Fabrica (Despre structura corpului omenesc), care marchează un moment crucial în istoria medicinei. Andreas Vesalius, unul dintre marii anatomiști care au predat aici, este portretizat în ton sobru, într-o dominantă de negru, în Aula Magna la Palatul Bo, sediul istoric al Universității din Padova din 1493, care păstrează și scaunul lui Galileo Galilei și unde a fost construit primul amfiteatru pentru studiul anatomiei, în 1594. Ilustrator al lucrării lui Vesalius, care conținea multe desene complexe detaliate ale disecțiilor umane, adesea în ipostaze alegorice, se presupune a fi fost Jan van Calcar (Giovanni da Calcar), un german activ în Italia, creditat cu 11 ilustrații mari ale studiilor anatomice ce au însoțit lucrarea lui Andreas Vesalius despre anatomie. La Metropolitan Museum of Art din New York poate fi văzut un portret al lui Vesalius, în profil, în fața unei mese, prezentând un braț în secțiune, o imagine din tratatul său ilustrat de Calcar, ediție publicată la Basel, în 1555. Edouard Jean Conrad Hamman, un artist belgian de secol XIX, specializat în scene din viața unor personalități, l-a inclus în palmaresul său de personaje și pe Andreas Vesalius, într-un portret întreg, lângă o masă de studiu a unui trup uman. Lucrarea se află la Stimson Hall, Ellis Behrman Biology Center, Cornell University, Belgia. Unul dintre cei mai mari anatomiști ai secolului al XVI-lea, Gabriele Falloppio, elev al lui Vesalius, considerat întemeietor al anatomiei ca știință modernă, a fost autorul tratatului Observationes anatomicae. Ca descriere a sa a rămas drept referință un portret al unui artist anonim, aflat la Universitatea din Padova, unde a predat la invitația ducelui Toscanei, Cosimo I. Prezentat frontal, ocupând întreg spațiul compozițional, Falloppio este descris ca un bărbat solid, cu barbă, purtând o haină cu guler și o bonetă, într-o paletă cromatică restânsă, în tonuri de ocru și brun. Alte portrete ale sale pot fi găsite în varii tratate, cum ar fi cel de la Institutul de Anatomie al Universității din Modena, orașul său natal. Și artistul britanic Francis James Barraud, autorul faimosului logo comercial His Master’s Voice, îl portretizează pe Falloppio, într-o compoziție în care medicul îi explică una dintre descoperirile sale Cardinalului Duce de Ferrara. Medic de curte al regilor britanici, în secolele XVI – XVII, William Harvey a contribuit la evoluția medicinei prin elaborarea teoriei circulației sangvine. Între portretele de la National Gallery of Portraits se distinge o gravură a sa din 1627, atribuită lui Daniel Mytens, un portretist olandez care a lucrat și în Anglia. Portretul îl descrie într-o haină neagră, cu un accent luminos la gulerul alb din dantelă, o vestimentație specifică epocii. Un alt portret din aceeași galerie este o reproducere în culori a unei gravuri a englezului Richard Gaywood, într-o paletă cromatică dominantă de tonuri de negru, brun și roșu, care pun în valoare figura și mâinile personajul șezând într-un fotoliu. Întemeietor al microbiologiei moderne, bacteriolog și imunolog, inventator al vaccinului antirabic, Louis Pasteur a fost imortalizat pe pânză, în 1885, de pictorul finlandez Albert Gustaf Aristides Edelfelt, adept al stilului naturalist. În cea mai cunoscută descriere a savantului francez, aflată la Musee d Orsay, Edelfelt îl prezintă pe Pasteur în laboratorul său, ținând în mână un recipient de sticlă, simbolizând aici dezvoltarea vaccinului antirabic. Lumina ce pătrunde din dreapta învăluie difuz scena, evidențiind instrumentele de laborator și chipul gânditor al omului de știință și scoțând în evidență fața, privirea și mâinile. Tot la Paris, amenajat în interiorul Institutului Pasteur, Musée Pasteur permite descoperirea unor aspecte din viața și activitatea savantului francez – o sală-laborator cu instrumente ce l-au ajutat la descoperirile sale, apartamentul în care și-a petrecut ultimii ani, cu soția sa, și cripta unde este înhumat alături de ea, construită în stil bizantin, având însrise în piatră, într-o bogată decorație, descoperirile sale.
Procedurile medicale sunt, de asemenea, descrise de artiști, spre a rămâne ca mărturie a vremurilor lor. Vizita medicului era o populară reprezentare în pictura de gen olandeză din secolul al XVII-lea, subiectul fiind interpretat în notă anecdotică de Jan Havickszoon Steen sau Jan Steen, unul dintre pictorii de seamă ai barocului, în secolul al XVII-lea, în 18 tablouri, în care de obicei o tânără suferă de o afecțiune provocată de dragoste, care avea un singur remediu acceptabil din punct de vedere social, căsătoria. În numeroasele sale tablouri pe teme medicale, Steen dă dovadă de o bună intuiție psihologică și simț al umorului, susținute de un joc animat între umbră și lumină pentru a insufla dramatism compoziției. Într-una din lucrările intitulate Vizita doctorului, din anii 1663 – 1665, Steen descrie o cameră în care se află mai multe personaje feminine cu activități diverse și unde un doctor ia pulsul unei tinere așezate pe un scaun, în timp ce o menajeră deschide ușa, lăsând să intre un tânăr, probabil iubitul fetei. Artistul subliniază starea medicului nedumerit de pulsul accelerat al fetei, fără să știe că și-a văzut iubitul în pragul ușii, în spatele lui. O femeie plasată în centrul compoziției cântă la un clavecin, sugerând că muzica era considerată un leac pentru melancolie, precum și un simbol al iubirii, toate aceste detalii fiind tratate cu meticulozitate. Cel mai semnificativ detaliu este că Steen se inserează în scenă, în colțul din dreapta al compoziției, confruntându-se direct cu privitorul, pentru a-și sublinia rolul de comentator și a exploata metafora lumii ca scenă de teatru, un concept foarte popular în cultura olandeză a secolului al XVII-lea.
Lecțiile de anatomie, o altă temă explorată de artiștii olandezi ai Epocii de Aur, erau un adevărat eveniment social, la care luau parte medici, studenți și alte persoane interesate. `Lecţia de anatomie a doctorului Willem van der Meer`, tablou al pictorului olandez Michiel Jansz van Mierevelt, de secol XVII, este unul dintre primele de acest fel din arta olandeză, comandat de breasla chirurgilor din Delft. O multitudine de personaje în costume negre cu guler alb sunt dispuse în semicerc, în fața mesei din centrul compoziției, unde se desfășoară o autopsie. `Lecția de osteologie a doctorului Sebastiaen Egbertsz`, din 1619, aflată la Amsterdam Museum, semmnată de portretistul olandez Nicolaes Eliaszoon Pickenoy, prezintă în centrul compoziției un schelet în jurul căruia stau șase personaje, unele privind spre schelet, altele spre spectator. Un ritm aparte este generat de capetele întoarse în diverse direcții și de postura mâinilor, ce par a intra într-un dialog gestual, spărgând cromatic dominanta întunecată a compoziției. Pickenoy l-a pictat și pe celebrul doctor olandez Tulp, imortalizat în tabloul Lecția de anatomie al lui Rembrandt van Rijn. Destinată să fie expusă în Sala de Anatomie, alături de Lecția de anatomie a doctorului Tulp, Lecția de anatomie a doctorului Deijman, pictată de Rembrandt în 1656, acum la Amsterdam Museum, este un portret de grup care prezintă o disecție pe creier, condusă de medicul Jan Deijman, activ în prima jumătate a secolului al XVII-lea. O mare parte din pânză a fost distrusă într-un incendiu în 1723, pictura fiind ulterior redusă la dimensiunile sale actuale. Perspectiva cadavrului amintește de racursiul puternic folosit de Andrea Mantegna în al său `Hristos mort`, operă cu care Rembrandt era familiarizat. `Lecția de anatomie a doctorului Tulp`, găzduită de muzeul Mauritshuis din Haga, capodoperă timpurie a lui Rembrandt, redă o pelegere ce a avut loc pe 16 ianuarie 1632. În lucrare, Nicolaes Tulp este înfățișat explicând unui grup de medici musculatura brațului. Rembrandt i-a portretizat pe medici în acțiune, toți privind spre lucruri diferite, cu expresii unice, individualizate psihologic, uniți de prezența personajului central al doctorului Tulp, într-un dinamism asigurat de contrastele dintre lumină și umbră. Iluminarea trupului supus disecției, de la cap spre picioare, aduce în atenție paginile învechite ale unei cărți, o trimitere la tratatul lui Andreas Vesalius, De humani corporis fabrica, plasat în colțul din dreapta jos. Inovatoare din punct de vedere compozițional și profund psihologică, `Lecția de anatomie a doctorului Tulp` l-a inspirat în jur de 1856, cu ocazia unei vizite la Haga, pe francezul Édouard Manet, care a realizat o copie a acestui tablou al lui Rembrandt, și aproape două secole și jumătate mai târziu a constituit punctul de pornire pentru Thomas Eakins, unul dintre cei mai importanți artiști americani, în lucrarea `The Gross Clinic` sau `Portretul Doctorului Samuel D. Gross`. Tabloul datat 1875, aflat la Philadelphia Museum of Art, îl descrie pe doctorul Samuel D. Gross, denumit în epoca sa „împăratul chirurgiei americane”, într-o redingotă neagră, în timpul unei operații, atestând procedurile medicale din vremea artistului, cu un evident accent pe expresiile personajelor. În scena desfășurată în amfiteatrul de chirurgie de la Jefferson Medical College, Philadelphia, pictorul se include pe sine, ca martor al evenimentului, în spatele doctorului Gross, la intrarea în sală. O parodie de secol XXI a lecției de anatomie a lui Rembrandt îi aparține artistei australiene Susan Dorothea White, interesată de natură și de condiția umană. `The Anatomy Lesson of Dr Freeman` (Lecția de anaatomie a doctorului Freeman), punctată de accente de satiră și ironie, transferă și transformă într-un contrast de complementare – roșu verde, oranj violet, albastru galben – scena de secol XVII într-un cadru contemporan, în care singurul personaj uman este doctorul, cei din jurul lui fiind înfățișați sub forma unor schelete acoperite parțial cu mușchi, purtând haine moderne, studiind un schelet întins pe o masă, un cadru în care ei înșiși devin obiect de studiu pentru privitor.
În Portugalia, în cinstea noului sediu pentru Escola Médica do Campo Santana din Lisabona, inaugurat simbolic cu ocazia celui de-al XV-lea Congres Internațional de Medicină din 1906, pictorul Veloso Salgado, maestru al naturalismului lusitan, a realizat un ansamblu de nouă panouri în care punctează momente importante din evoluția medicinei de-a lungul secolelor, în diverse părți ale lumii. Lucrările comandate în 1905 pentru a decora Sala dos Actos da Escola Médica, evocă multe dintre personalitățile acestei științe, de la Antichitatea clasică, la perioada executării operei, cu un accent final pe medicii portughezi, de la Renaștere la modernitate. Lucrările alegorice au ca fir unificator elemente comune ale compoziției, cum ar fi încadrarea într-o arhitectură clasică, punând în evidență personaje conturate prin volume clare, definite de un raport fin între lumină și umbră, într-o dominantă de tonuri pastel de gri și ocru. Primul panou este dedicat medicinei religioase greco-romane, reprezentate de Templul lui Esculap (Asclepios), zeul medicinei în lumea greco-romană, urmat de un panou intermediar, cu Pitagora și începuturile științei. Medicina științifică este simbolizată de Hipocrate, reprezentat șezând, înconjurat de Platon, Aristotel, Teofrast și alții, iar medicina Evului Mediu îl are drept simbol pe Galen din Pergam, șezând într-un cadru arhitectural similar cu cele anterioare, discutând cu mai mulți colaboratori aflați în jurul său. În continuare, medicina arabă este tratată în două panouri, cuprinzând secolele X – XII, începând cu Avicenna, alături de Abulcasis, chirurg, chimist, cosmetician arab, Moise Maimonedes, medic, jurist și filosof născut la Cordoba, ajungând la Averroes, filosof musulman care a avut și o solidă pregătire medicală, devenind medic pentru califul Cordobei, orașul în care s-a născut, în secolul al XII-lea. Medicina în Europa renascentistă este marcată de Vesalius, împreună cu italienii Bartolomeo Eustachio și Gabriele Falloppio, contemporani ai lui Vesalius, cărora li se alătură Girolamo Fabrizio d’Acquapendente sau Hieronymus Fabricius, student al lui Fallopio, Andrea Cesalpino, botanist și medic al Papei Clement al VIII-lea, pentru a culmina această pleiadă cu britanicul William Harvey. Medicina secolelor XVIII – XIX e simbolizată de artistul portughez prin personalitatea microbiologului Louis Pasteur, alături de René Laennec, inventatorul stetoscopului, Robert Koch, germanul care a identificat bacilul tuberculozei, și Pierre Paul Émile Roux, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Pasteur. În cel de-al nouălea și ultimul panou al seriei dedicate descrierii medicinei de-a lungul veacurilor, Veloso Salgado a trasat evoluția științelor medicale în Portugalia sa natală, evocând medici renascentiști, pionieri ai educației medicale, ca și medici din secolul al XIX-lea. Pentru perioada Renașterii îl regăsim, alături de alții, pe Garcia da Horta, anatomist, chirurg și reformator al predării chirurgiei în Portugalia secolului al XVI-lea. Mai apar Manoel Alves Constâncio, medic al casei regale și al reginei Dona Maria I, și elevul său António de Almeida, considerat cel mai mare chirurg portughez din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu studii la Londra, alături de medicul, filozoful și enciclopedistul de secol XVIII, António Nunes Ribeiro Sanches, școlit la Universitatea din Salamanca și la Universitatea Montpellier din Franța. Ansamblul de lucrări i-a fost dăruit de Veloso Salgado lui João Silvestre de Almeida, un medic prieten al pictorului, pentru a decora cabinetul său de consultații, mai târziu ajungând în posesia descendenților acestuia, în prima jumătate a secolului al XX-lea, la Casa-Museu Medeiros e Almeida din Lisabona.
Autor: Cristina Zaharia
