În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, autoritățile române au acordat o atenție deosebită asistenței medicale. În toată țara au fost organizate 120 spitale zonă interioară, spitale militare permanente (în importantele orașe garnizoană), spitale de cruce roșie, spitale improvizate. De asemenea, au fost organizate spitale de campanie care au urmărit frontul și s-au aflat în imediata apropiere a locurilor de luptă, unde au acordat ajutor militarilor răniți. Pentru evacuarea rapidă a răniților din prima linie și transportarea lor la spitale din linia a doua și din linia a treia a fost creată aviația sanitară („Escadila Albă” – patru avioane pilotate de patru aviatoare). În toate aceste spitale au fost trimiși medici buni diagnosticieni, care, atunci când nu aveau la dispoziție laboratoare, s-au bazat pe experiența profesională. Un astfel de medic a fost locotenentul Damian Radu Petre.
”În 1939, la Câmpina s-au instalat unități germane. Atunci eu, împreună cu alt medic, am fost trimiși la Câmpina să asigurăm asistenţa medicală celor care veneau din Germania! Noi stăteam la Poiana Câmpinii unde era un fel de parte sedentară a unităţii. Am aşteptat o săptămână. La un moment dat, s-a auzit un zgomot nemaipomenit. La periferia Câmpinei, peste drum de [Rafinăria] Astra Română, era cazarma Batalionului de infanterie uşoară. Au apărut motociclete care au întrerupt circulaţia, au oprit unde trebuie, ştiau exact unde trebuie. Apoi au apărut primele tancuri care au trecut peste un podeţ. Când a trecut primul tanc, podețul s-a sfărâmat. Tancurile nu s-au oprit. Au intrat în spatele cazărmii și s-au aliniat. Cazarma avea trei sau patru etaje. Primul lucru pe care l-au făcut…. au desfășurat un steag tricolor românesc până jos, şi după aia l-a pus pe cel nemţesc cu zvastica. (….) Peste drum de cazarmă a fost instalată o unitate sanitară germană. Şi atunci am zis colegului meu, doctorului Ilfoveanu: ,,Trebuie să mergem să ne prezentăm şi noi acolo! Noi trebuie să ne oferim serviciile.” Ce avem noi la infirmerie… era de râsul lumii: o cutiuţă cu câteva seringi, câteva instrumente, tinctură de iod, apă oxigenată…. Și asta era tot! Şi mai aveam aspirină sau piramidon şi nişte sulfamidă pulbere. Ne-am dus la nemți. În faţa cazărmii era colonelul comandantul unităţii de tancuri. Ne-am prezentat. Mi-a întins mâna. Am discutat aşa cum am știut eu limba germană. Învățasem ceva la liceu … ne -am putut înțelege.
A dat telefon și a apărut o mașină PKW, din care s-a dat jos un doctor împreună cu asistenţi de ai lui şi cu Jenică – un tălmaci din Banatul nostru. Şi Jenică a început să ne spună cam despre ce este vorba. După PKW-ul ăsta a mai venit încă un PKW, şi după asta a apărut două LKW, care erau maşini de greutate. Şi din care au descărcat un spital întreg. Era pentru prima dată când vedeam nişte borcane mari cu eleodronul, care era la modă în tratamentul blenoragiei, şi multe alte lucruri pe care nu le-am mai văzut. Colaborarea cu nemții a fost nemaipomenită! Ei mergeau mai mult pe analize, se foloseau de laboratoare… Aveau laborator mobil! În ce ne privește, au rămas uluiţi de partea clinică. Un exemplu: într-o zi a venit unul cu un hidrocel. Se uitau şi se chinuiau ce să facă… Eu eram acolo şi am zis: ,,E vorba de un hidrocel!” Nemții erau uluiţi întodeauna de partea clinică. Noi nu am avut laboratoare, noi am fost săraci în materie de laboratoare. La noi totul se baza pe spiritul clinic. Pe asta eram noi instruiţi şi eram tari. Peste tot! Examenul clinic, fără alte posibilităţi. Urechea așa era formată de către dascălii noştri – nişte oameni deosebiţi! Care ne-au instruit, nu glumă! La partea clinică era greu ca să ne întreacă. Nemții aveau laborator, tehnică…. ei nu puneau un diagnostic până nu făceau analize. Ai noştri erau buni diagnosticieni! Dacă pui un diagnostic corect, tratamentul este uşor de făcut şi repede”.
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1999]
