În dimineața zilei de 22 iunie 1941, o uriașă forță (patru milioane de soldați germani, italieni, români, maghiari) au intrat în Uniunea Sovietică. Timp de o lună, ofensiva dusă pe trei direcții a fost imposibil de oprit. În timpul acesta, diviziile de tancuri germane au încercuit sute de mii de militari sovietici în pungi uriașe. Aceste pungi au fost apoi închise și nimicite de infanteria germană care ataca cu viteză mai mică. România a intrat în război pentru a elibera teritoriile române ocupate de sovietici în vara anului 1940 (Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța). După ce aceste teritorii au fost eliberate, generalul Ion Antonescu a hotărât să continue ofensiva împotrva URSS, ordonând trecerea Nistrului și înaintarea pe direcția Harkov – Stalingrad. Locotenentul de artilerie Grigore Andrei a făcut parte din unitățile care au continuat lupta împotriva sovieticilor.
“La 22 iunie 1941, Armata Germană ocupa nordul graniţei de pe râul Prut, iar restul graniței, până la gurile Dunării, era apărată de unităţi ale Armatei Române. S-a ordonat de către generalul Ion Antonescu trecerea Prutului pentru eliberarea Basarabiei. Divizia a 6-a din care făceam parte nu a avut misiuni de luptă. S-a primit ordinul ca această divizie să se îndrepte spre Nistru fiind repartizată în sprijinul Corpului 16 al Armatei Germane, care acţiona în zona Moghilev – oraş de pe malul rusesc. Regimentul din care făceam parte a trecut Prutul pe la Ripiceni, nu fără incidente provocate de atacurile aviaţiei ruse, imediat anihilate de aviaţia de vânătoare germană. Hărţuielile aviaţiei ruse au continuat pe tot timpul marşului spre Nistru provocându-ne unele pierderi în oameni. Pe Nistru, regimentului nostru i s-a repartizat zona din spatele localităţii Otaci [raionul Ocnița] şi a mânăstirii Rudi de pe malul stâng al Nistrului, localităţi aflate în faţa oraşului rusesc Moghilev. Pregătirea atacului de trecere a Nistrului şi de străpungere a liniei de fortificaţii “Stalin”, a durat o săptămână. În a şaptea zi de pregătire a atacului, eu mă aflam la comanda bateriei a 3-a de tunuri. La orele 4.00 dimineața, sute de guri de foc de toate calibrele au împrăştiat mii de proiectile asupra inamicului şi a cazematelor sale. Pierderile ruşilor au fost foarte mari în material de război şi oameni. Atacul terestru a fost susținut de avioane germane “Stukas”. Au fost distruse majoritate cazematelor şi blindatelor ruseşti. Peste tot s-a lăsat o perdea de fum, la adăpostul căreia infanteriştii germani şi români, în bărcile lor pneumatice, au trecut pe malul rusesc. Trupele noastre au avut puţine pierderi.
În aceeaşi zi, la orele 14.00-15.00, după instalarea podului de pontoane de către geniştii germani, regimentul nostru a trecut Nistrul. Ajunşi pe platoul înalt din stânga Nistrului, ni s-a dezvăluit în faţa ochilor adevăratul măcel care a avut loc. Erau sute de tancuri în flăcări distruse, iar pe ele soldaţi sovietici carbonizaţi de aruncătoarele de flăcări germane. Peste tot mirosea a carne friptă. Cazematele ruseşti erau găurite în tavan de către superbombele lansate de avioanele germane în picaj “Stukas”. Aceste cazemate erau pline de morţi, unii cu braţele căzute pe tunuri şi mitraliere după cum i-a surprins moartea. Astfel s-a terminat luptele pentru trecerea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate “Stalin”. După trecerea Nistrului, trupele germane s-au îndreptat spre râul Bug şi spre sud-est, pentru a nu da posibilitate trupelor ruseşti înfrânte să se unească cu grosul armatei lor de la est de râul Bug. În înaintarea noastră, spre sudul Transnistriei, în urmărirea resturilor armate ruseşti, am ocupat fără lupte serioase oraşul Balta – [între 1924 – 1929] capitala minusculei Republici [Autonome] Sovietice [Socialiste] Moldoveneşti. Peste tot în Transnistria am întâlnit etnici români vorbitori în limba noastră, cu care ne-am înţeles foarte bine. Mărşăluiam zi şi noapte pentru a nu da răgaz inamicului să se organizeze. La intrarea în localitatea Jabocriei am fost întâmpinaţi cu focuri de arme automate trase de partizani din turla bisericii. S-a dispus ocolirea satului prin est şi vest, la lizierele căruia au fost amplasate bateriile regimentului. Au fost trimise patrule de cavalerie care ne-au informat că inamicul şi-a oprit retragerea, s-a organizat în teren şi are intenţia de ne contraataca. Între timp, ne-a ajuns din urmă şi infanteria noastră care a curăţat satul de partizani.
Pentru întâmpinarea un atac inamic am primit ordin să instalez un tun cu servanţii lui la liziera de sud a satului, pe direcţia probabilă a atacului inamic. Toată noaptea servanţii tunului au lucrat la amplasarea lui în pământ, în aşa fel încât ţeava lui să fie cu o palmă ridicată mai sus decât cel mai înalt dâmb din faţă, pentru a se putea face trageri razante către eventuale atacuri cu tancuri. De asemenea, s-au săpat şi tranşeele pentru apărarea noastră. În zorii zilei următoare, într-adevăr ruşii au contraatacat pe direcţia noastră, cu infanterie şi trei tancuri. Înaintarea infanteriei ruse a fost oprită de infanteria noastră, iar două din cele trei tancuri au fost avariate de tunul nostru şi capturate, iar al treilea tanc a reuşit să scape“.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
