Dupa eliberarea Basarabiei și a Bucovinei, Antonescu a hotarât să continue lupta alături de Germania, în speranța că la încheirea războiului României i se va înapoia Transilvania de Nord. În anii 1941 – 1942, sub comandament german, unitățile române au operat în luptele din Crimeea, Caucaz și de la Stalingrad. Au fost lupte grele. După căderea, în iulie, a Sevastopulului, ofensiva germană s-a orientat spre câmpurile petrolifere din Caucaz. Armata Româna a înaintat pe două direcții: spre Stalingrad și spre Kuban. Corpul 6 Armată român – compus din Diviziile 1 și 2 Infanterie – a primit misiunea de a elimina rezistența sovietică de pe Don. Timp de șase zile, pe o căldură toridă, înaintând într-un ținut arid cu puțină apă, unitățile române – unele de cavalerie – au reușit să parcurgă 160 km. Juristul Vladimir Boantă a participat la acest marș ca ofițer de cavalerie.
„În ziua de 23 septembrie 1942, generalul Dragalina, comandantul Corpului 6 Armată, a venit în localitatea Morozov și ne-a inspectat. După inspecție am primit răgaz de patru zile pentru refacere. Dar n-am apucat să stăm aceste patru zile, pentru că în a treia zi am aflat că ruşii cu tancuri atacaseră posturile de comandă ale Diviziei 1 şi ale Diviziei 4. Divizia 1 era la Zaza iar Divizia a 4-a era la Sadovoi. Am intrat imediat în luptă, ca să putem reocupa Zaza, dar n-a fost cu putinţă. În timpul ăsta ne-am pomenit cu un colonel, care venise să ne ceară să ocupăm postul de comandă de la Divizia 4. I-am spus că noi până la Sadovoi facem două zile – fiindcă era distanţă mare şi pentru că noi eram cu cai, nu cu maşini. Am plecat spre Sadovoi. Pe drum am fost atacați de aviaţia sovietică, care, printr-un singur bombardament efectuat asupra noastră, din partea unui singur avion, a distrus plutonul 1 din escadronul 2. Acest atac a avut loc în ziua de 30 septembrie 1942. Cu greu am trecut prin încercuirea rusească. Erau porțiuni unde erau trupe sovietice și porțiuni unde bătea artileria inamică. Am hotărât să trecem pe unde bătea artileria rusă. Am mers toată noaptea călare. Datorită coloritului cailor nu am fost observați. Pe drum am întâlnit o cireadă de vite care se îndrepta spre noi. Cum aflasem printr-un sergent care venise în galop să ne spună că celor de la Sadavoi li s-a terminat nu numai muniţia, ci și mâncarea, am întors cireada spre Sadovoi. Toate aceste animale aflate în mers [caii noștrii și vitete] au ridicat praf. Rușii au interpretat că este o deplasare de trupe și au început un bombardament. Noroc că noi ne îndepărtasem destul, încât bombardamentul a căzut la 200 m în spatele nostru. Pe 1 octombrie am intrat la Sadovoi. Imediat, împreună cu trupele de infanterie, am intrat într-un dispozitiv de apărare. Ruşii ne-au atacat. Toţi erau beţi, erau încărcaţi în camioane, trăgeau cu tunurile şi cu brandt-urile mari. Răniţii se aflau în două magazii și, în momentul în care ruşii au ajuns la magazii, le-au dat foc şi nenorociţii de răniţi au murit arşi. Pierderile noastre au fost foarte mari pentru că rușii aveau o mare putere de foc, dar şi noi le-am opus o rezistenţă zdravănă. Împotriva noastră rușii au tras și cu propriile noastre tunuri, pentru că tunarii de la tunurile anticar muriseră la tunurile lor. Ruşii au întors tunurile anticar către noi şi au tras cu obuze care erau destinate tancurilor. În timpul atacului eu mă aflam într-o groapă alături de cel care dădea benzi pentru mitralieră. Ostaşul care dădea benzile de cartuşe pentru mitralieră era foarte curios să vadă cum se apropie ruşii. Şi stătea pe vine, rezemat cu spatele de marginea gropii şi privea în faţă. Eu îi spun: “Mă, băiete, fii atent aici! Tu nu vezi ce tragere e ?” La un moment dat n-am auzit decât atât din spate: “Au!” Şi când m-am întors să-l privesc, un glonţ îi trecuse prin frunte, îi ieşise în ceafă şi din fruntea lui ţâşnea pe cizmele mele – eram întins pe burtă – un şuvoi întreg de sânge. Ostaşul celălalt, când l-a privit, a rămas uluit şi a început să plângă de groază. La care eu, ca să-i ridic moralul, i-am spus: “Taci din gură! Să nu te prind că plângi degeaba! Nu vezi ce imprudenţă a făcut?” Pe sus treceau alţi ostaşi. Păreau inconştienţi! Unuia care a trecut tot în picioare i-am strigat: “Mă, băiete, fereşte-te, tu nu vezi ce ploaie de gloanţe este pe noi?” Ostaşul s-a oprit. Și i-am atras atenţia: “Mă, băiete, fii atent, nu vezi cum a murit camaradul tău?” Da’el îmi spune: “Domnule sublocotenent, da’a murit definitiv!?” Ai noştri au început să se retragă. Ruşii se apropiau cu maşinile şi trăgeau grozav. Erau toţi beţi, cum am aflat pe urmă. Pe buza gropii mele a venit un infanterist cu o puşcă mitralieră: “Mamă-mamă! Şi câţi ruși mai vin!” Zic: “Măi, cu ai noştri de-aici, ce-i?” Zice: “Nu mai suntem decât noi, dom’le…” Atunci eu am scos o grenadă cu picior, nemţească, o grenadă fumigenă şi am aruncat-o drept în faţă. A explodat şi a apărut fum care ne-a acoperit pe noi, încât am putut ieşi din gropi şi am putut să ne retragem în fugă, evident. Ne-am retras spre Tundutovo şi acolo spre Sadovoi, pe care între timp îl recucerisem. De astă data eu aveam comanda escadronului de armament greu. Cu noi a venit și escadronul 1. Cele două escadroane, o nimica toată în imensitatea câmpului, mărşăluiau unul lângă altul. Deodată am văzut mai departe două tancuri. Ele mergeau în aceeaşi direcţie în care mergeam şi noi. De la distanță n-am putut să le identificăm: germane sau ruseşti. Până la urmă ne-am lămurit. Erau două tancuri ruseşti, care au fost întâmpinate de unităţile române din Tuntudovo, spre care noi ne retrăgeam. În față era un sergent de artilerie, care pe unul dintre tancuri l-a ochit – cum spuneam noi “ciobăneşte”, adică nu cu aparatele de ochire. A tras o lovitură directă care a distrus unul din cele două tancuri. Celălalt tanc a vrut să se retragă. Şi sergentul a ochit încă o dată la fel şi i-a rupt una dintre şenile. Drept urmare, al doilea tanc n-a mai putut înainta. A urmat o luptă grea, am avut pierderi grele. Mulți au căzut prizonii la ruși. Au fost umiliți, unii au fost împușcați. Un astfel de caz mi-a fost povestit de Mircea Ștefănescu – fost coleg la Universitate -, care a căzut prizonier. A fost aliniat alături de ceilalți ofițeri capturați și un ofițer rus beat le arăta pistolul şi îi întreba: “Ce-i asta?” Şi dacă prizonierul îi răspundea “revolver” îl împuşca. Era de fapt numai un pretext ca să-şi bată joc de prizonieri… Oricum îi omora. În felul ăsta a ajuns până la micuţul meu coleg – fiindcă era mic de talie -, care era disperat. Atunci, când l-a întrebat şi pe el: “Ce este asta?” și l-a înjurat, în disperarea lui colegul meu ce s-a gândit?! “Tot mă omoară!” Şi i-a spus: “Da’tu, ce paştele mătii ţii în mână, de nici nu ştii cum se numeşte?” Rusul, care era beat, îl întreabă pe traducătorul lui: “Ce spune?” Ăsta i-a spus că românul l-a înjurat. Și atunci rusul a înjurat și el și a plecat… nemaiexecutând pe nimeni. Şi în felul ăsta au scăpat cu viaţă colegul meu şi toţi ceilalţi prizonieri”.
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
