Una din țintele atacului german împotriva URSS a fost orașul industrial Harkov din Ucraina. Apărarea zonei Harkov a fost încredințată Armatei 38 Sovietică. Conștienți că nu vor face față puternicului atac german, sovieticii au dispus ca toate echipamentele industriale să fie demontate, urcate în tren și expediate spre est. Pe 24 octombrie 1941, germanii au atacat și cucerit oraşul Harkov. Orașul a fost cucerit, pierdut, recucerit de Armata Germană în mai multe rânduri. La 12 mai 1942, forțele sovietice au lansat un atac puternic. După câteva succese inițiale, ofensiva sovieică a fost oprită de germani. Aceștia, printr-o manevră de încercuire, au capturat peste 200.000 de soldați sovietici și au distrus un număr mare de tancuri. Această victorie a deschis drumul germanilor spre Stalingrad – un important punct strategic. La luptele din 1942 au paticipat și unități române. Unul dintre ofițerii care au luat parte la această luptă a fost juristul Vladimir Boantă – sublocotenent de cavalerie.
„În ziua de 19 mai 1942, am primit ordin să ne deplasăm spre Harkov. Am plecat în marş pe la ora prânzului. Seara ne-a prins în timpul deplasării. Am depăşit Niprul. Am ajuns într-un sat al cărui nume nu mi-l reamintesc, unde am făcut o haltă. Un avion german a aterizat ușor pe un teren destul de îngust. Eu m-am dus şi am luat contact cu ofiţerul aviator. Acesta mi-a atras atenția că drumul pe care mergem noi este interceptat de Armata Sovietică şi că, la un anumit punct, pe care mi-l indica el, noi să facem dreapta, să intrăm prin arătură şi să ne îndreptăm către localitatea Cernovişino, adică “vişina neagră”. Apoi mi-a atras atenţia asupra unui lucru, care în clipa aia pe mine mă impresionase: “Să nu aveţi nici o preocupare de faptul că acolo unde mergeți veţi intra într-o încercuire, pentru că Armata Sovietică care v-a încercuit va fi la rândul ei încercuită de trupele germane și române. Prin urmare, cei înconjuraţi vor fi tot ei.” Aşa s-a şi întâmplat. Pe 23-24 mai 1942, bătălia de la Harkov s-a terminat și au fost luați 200.000 de prizonieri ruşi… În această luptă germanii au folosit avioane Stukas care atacau în picaj. Acest bombardament a avut un efect demoralizator asupra trupelor sovietice. Încercuiți și supuși unor puternice bombardamnete, sovieticii au capitulat. Am rămas și eu uimit. Cât vedeai cu ochii erau numai prizonieri. Când am ajuns la Gladovka, comandantul escadronului meu, căpitanul Niki Paraschivscu, s-a prezentat la generalul Georgescu, care era comandantul artileriei Corpului 6 Armată. Comandamentul era stabilit într-o cabană. La Gladovka, paralel cu râul Orel, era un rambleu de cale ferată. De la rambleu şi până la cursul Orelului era o pantă, iar porţiunea aceasta era ocupată de pionieri de asalt de-ai noştri. Iar dincolo era Armata Sovietică din belşug. În ajunul acestei deplasări, am întâlnit o porţiune de teren pe care am găsit mai multe puşti mitralieră… Camaradul meu, locotenentul Florescu, comandantul Plutonului 1 a găsit trei puşti-mitralieră. Imediat le-a luat. Eu am găsit una singură. Astfel, Plutonul 1 cu cele trei ale lui [din dotare], plus trei găsite, avea în total şase puşti-mitralieră. Plutonul meu cu trei ale mele [din dotare] şi cu una găsită, avea patru puşti-mitralieră. În total, amândouă plutoanele aveam zece puşti-mitralieră, adică aveam o putere de foc considerabilă. Colonelul Ursu, de la punctul de observație, îi raportează generalului Georgescu că ruşii au trecut Orelul şi înaintau către punctul unde avea el punctul de observaţie şi a cerut ajutor. Așa că generalul Georgescu a ordonat imediat: “Căpitane, trimite imediat [întăriri]!…” Căpitanul Paraschivescu a hotărât să mă trimeată pe mine şi pe Florescu, pentru că aveam o putere de foc mare. Am pornit. Şi am ajuns la postul de comandă al colonelului Ursu, care se găsea pe rambleu. Colonelul Ursu tocmai raporta la telefon ceea ce vedea. Era îngrijorat. Când a văzut că au sosit doar două plutoane de cavalerie a considerat că a primit ceva necorespunzător faţă de ceea ce ceruse. În momentul când ne-am apropiat de rambleu, rușii au început un puternic bombardament de artilerie. Am trecut prin acest baraj de artilerie cu o viteză nemaipomenită. Am ajuns la o altă pădure mai încolo. Acolo era un colonel. Colonelul ne-a spus numai atât: “Haideţi, băieţi, că duşmanu-i mai iute decât voi”. Şi eu am întrebat: “D-le colonel, da’ pe unde sunt ei?” Eram în pădure și nu puteam să-mi dau seama. El ne-a arătat direcţia. Noi am lăsat caii la mână, în paza “ţine-cailor” noştri, şi am înaintat rapid prin pădure către direcţia arătată de colonel. Ne-am eşalonat prin pădure și am picat exact în coapsa trupelor sovietice, care înaintau şi-i scoteau din poziţie pe ai noştri. Tragerea noastră a fost cu totul neaşteptată pentru ei, încât pe loc au făcut stânga-mprejur şi au fugit înapoi spre Orel. Noi am ieşit din pădure şi i-am urmărit cu o asemenea viteză, încât gata era să facem greşeala de a trece şi noi Orelul după ei. Apoi, ne-am retras, am reintrat în pădure şi doar am supravegheat sectorul, să vedem ce se întâmplă. A doua zi am fost chemați la general care ne-a propus pentru decorare”.
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
