Motto: „Dintre toate roadele pamântului, omul e singurul care nu se coace niciodată. Nu există maturitate; doar tinereţe. Pentru societate e un dezastru: de aici conflicte, catastrofe şi inadecvări de tot soiul: ideologii şi ştiinţe perfecte pentru oamenii necopţi. Pentru ins e o binecuvântare: ramâne ingenuu toată viaţa.” – Constantin Noica
Luni, 12 iulie, se împlinesc 112 ani de la naşterea lui Constantin Noica, filosof, poet, eseist, publicist și scriitor. Prieten şi coleg de generaţie cu Eugène Ionesco, Mircea Eliade şi Emil Cioran, Noica a ales să rămână în ţară, a fost deţinut politic, apoi, în anii ’70, a fondat „Şcoala de la Păltiniş”, un concept care încuraja cultivarea spiritului uman prin studiul filosofiei și al științei.
* * * * *
Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909, la Vitănești, în județul Teleorman, într-o familie de aromâni, Grigore şi Clemenţa Noica.
Parcurge clasele gimnaziale la „Dimitrie Cantemir”, în Bucureşti, locuind în casa din Capitală a familiei, apoi, frecventează, între anii 1924 – 1928, clasele superioare de liceu la „Spiru Haret”, unde îl are ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu (Dan Barbilian). Se remarcă drept un elev remaracabil, fiind interesat, mai ales, de scrierile privind „lumea spiritului”.
În perioada liceului, debutează, în anul 1927, în revista instituţiei de învăţământ, „Vlăstarul”, cu eseuri care aveau să fie reunite în volumul său de debut, „Mathesis sau bucuriile simple”, apărut în anul 1934.
În anul 1928, obține bacalaureatul, apoi este admis la Facultatea de Filosofie și Litere din București, unde îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu, absolvind, în anul 1931, cu teza de licență „Problema lucrului în sine la Kant”.
Între anii 1931 şi 1932, s-a înrolat şi a satisfăcut stagiul militar la Batalionul de Vânători de Munte din Sinaia, apoi s-a angajat ca bibliotecar.
În anii 1932 – 1934, frecventează societatea culturală „Criterion”, unde, sub influența lui Nae Ionescu, prietenii lui Noica Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade vor deveni, în timp, simpatizanți ai mişcării legionare. În schimb, Noica a rămas fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, aşa că va refuza, acum, apropierea de această mişcare, însă, mai târziu, va manifesta simpatii la adresa acesteia.
În anul 1933, va urma, timp de un an, cursurile Facultății de Matematică – pe care mai apoi le-a întrerupt la sugestia profesorului său de matematică din liceu, Ion Barbu, care i-a spus că nu este construit pentru asta.
În anul 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. S-a mutat la Sinaia unde a început să traducă romanele poliţiste ale lui Edgar Wallace, pentru editura Hertz.
În anul 1935, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a fost operat şi a rămas cu un singur rinichi.
În anul 1936, publică volumul „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, în 1937, vede lumina tiparului cartea „De caelo”, apoi, în anii 1938 – 1939, pleacă la Paris cu o bursă a statului francez. Printr-o scrisoare trimisă din Franţa, Noica şi-a anunţat acum adeziunea la mişcarea legionară, gestul său fiind determinat de asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.
În mai 1940, obţine, la București, doctoratul în filosofie, cu teza „Schiță pentru istoria lui „Cum e cu putință ceva nou?”.
În august 1940, va publica, într-un număr unic, revista „Adsum”, pe care o scrie singur și o finanţează din fonduri proprii. Aici, Noica va vorbi despre „martiriul mișcării legionare” prigonită de regimul Frontului Renașterii Naționale condus de regele Carol al II-lea. Însă către finalul anului, Noica se va dezice de mişcarea legionară, ca urmare a asasinatului lui Nicolae Iorga.
Între anii 1940 – 1944 se va afla la Berlin, în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German, aici frecventând în mai multe rânduri seminarul de filosofie al profesorului Martin Heidegger.
În această perioadă, alături de Constantin Floru și Mircea Vulcănescu, editează patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu și anuarul „Isvoare de Filosofie”.
În anul 1942, i se naşte un băiat, Răzvan – cel care peste ani va lua calea monahismului, sub numele Rafail – şi în 1944 o fetiţă, Alexandra, însă, în postura de tată, Noica nu va excela, fiindcă trăind doar pentru spirit, va neglija de multe ori celelalte planuri ale vieţii.
De asemenea, în anul 1943, publică volumul „Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri kantiene a Criticei Judecării”, iar în anul 1944, volumele „Pagini despre sufletul românesc” şi „Jurnal filosofic”.
Din cauza precipitării evenimentelor, este mobilizat, fiind declarat, însă, inapt medical, motiv pentru care este folosit ca translator, mai întâi în lagărul de prizonieri americani de la Timiş, iar în septembrie 1944, în lagărul de prizonieri germani din Craiova. Imediat după 23 august, i s-a propus, odată cu retragerea trupelor americane, plecarea peste ocean. Însă Noica a ales să rămână în ţară, afirmând, mai târziu: „[…] nu te poţi împlini decât aproape de originile tale. Este ceea ce ai căutat tu necontenit, cu încăpăţânare şi vigoare. E drept că o astfel de statornicie a unit sacrificii, pe care nu ai de ce să le regreţi acum, din moment ce ele erau, pe cât se pare, înscrise de la bun început în destinul tău şi care până la urmă s-au dovedit fertile. Nu ştiu dacă la tine e vorba de preştiinţă sau de instinct – cert e că tu ai înţeles dintotseauna ceea ce mie mi s-a părut multă vreme o extravaganţă sau chiar o nebunie: că a fi nu e cu putinţă, decât înăuntrul propriei tale etnii”.
După reforma agrară, familia Noica va pierde o mare parte din pământuri.
Între anii 1949 şi 1958, Noica are astabilit domiciliul obligatoriu la Câmpulung-Muscel, unde se reapropie de filosofie și îşi va contura principiile gândirii sale din anii care vor urma.
La 11 decembrie 1958, Constantin Noica a fost arestat, într-o perioadă în care mai mulţi intelectuali ai vremii, printre care îi amintim pe Dinu Pillat, Păstorel Teodoreanu, Alexandru Paleologu sau Nicu Steinhard, au împărtăşit aceeaşi soartă. Noica a fost acuzat de către comunişti de uneltire împotriva ordinii de stat, răspândirea de manuscrise cu caracter duşmănos şi a cărţilor legionarilor fugiţi din ţară, precum şi de ascultarea de posturi de radio străine cu comentarii duşmănoase la adresa regimului. Practic, filosoful era acuzat de faptul că a organizat seminarii în cadrul cărora a vorbit despre operele lui Goethe, Hegel, Cioran şi Eliade.
Noica va fi anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică, cu sancţiunea complemntară a confiscării averii. Împreună cu Noica vor fi arestați şi condamnaţi toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, cei aruncaţi în detenţie primind titulatura de „grupul Noica-Pillat”.
În anul 1962, îi este publicat volumul „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica”.
Noica va executa la Închisoarea Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în 8 august 1964.
În anul 1965, se stabileşte la București, urmând să locuiască într-un apartament de două camere. Esre angajat ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române, iar în timpul liber va ține seminarii pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene, la care vor participa, printre alţii, Sorin Vieru, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu – ultimii doi angajaţi, pe atunci la Institutul de Istoria Artei.
În anul 1969, îi sunt publicate volumele „Douăzeci și șapte de trepte ale realului” şi „Platon: Lysis (cu un eseu despre înțelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri)”, în anul 1970, este tipărită cartea sa „Rostirea filozofică românească”, iar în 1973, publică „Creație și frumos în rostirea românească”.
În anul 1974 cumpără un apartament în zona Romancierilor din cartierul Bucureştean Drumul Taberei, însă, în anul următor, se va stabili la Păltiniş, unde va trăi până la sfârşitul vieţii.
Tot în 1975, îi sunt publicate volumele „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești” şi „Despărțirea de Goethe”.
În anul 1976, Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira – Maramureşeanul, episcop-vicar al Episcopiei Vadului, Feleacului și Clujului, alături de care va ajunge la Mănăstirea Rohia, locul în care episcopul fusese stareţ, unde Noica va sta timp de trei zile. Despre cadrul natural și biblioteca vastă impresionante îi va povesti mai apoi prietenului său Nicolae Steinhardt, știind că gândul acestuia era de a se retrage la o mănăstire.
Revenind la Păltiniş, locuinţa lui Constantin Noica va deveni loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi. Însă pentru a avea acces la dialogurile cu Noica, doritorii erau obligaţi să cunoască franceza, engleza și germana, dar şi greaca veche şi latina. În plus, candidaţii trebuiau să fi lecturat volumele din cele „100 de cărţi obligatorii“, o listă de lucrări de la care se putea porni o discuţie serioasă, în opinia maestrului.
Toată activitatea de aici va fi reunită şi relatată în remarcabilul volum „Jurnalul de la Păltiniș”, al lui Gabriel Liiceanu, a cărui primă ediţie a văzut lumina tiparului în anul 1983.
Anii petrecuţi la Păltiniş vor fi prolifici şi pentru activitatea editorială a filosofului: în 1978, îi apar volumele „Sentimentul românesc al ființei” şi „Spiritul românesc la cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan”, în 1980 – „Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel: Fenomenologia spiritului”, un an mai târziu – „Devenirea întru ființă, vol. I: Încercarea asupra filozofiei tradiționale; vol. II: Tratat de ontologie”, în 1984 – „Trei introduceri la devenirea întru ființă” şi, în fine, ultima sa apariţie editorială, în 1986 – „Scrisori despre logica lui Hermes”.
La finalul lunii noiembrie 1987, Noica a suferit un accident casnic stupid, a vrut să alunge un şoarece ce nimerise în camera lui, s-a împiedicat de marginea covorului şi a căzut. Ca urmare, Noica și-a fracturat șoldul și, câteva zile mai târziu a survenit o embolie care a dus la edem pulmonar, diagnosticat la Spitalul Clinic din Sibiu.
Constantin Noica trece la Domnul la 4 decembrie 1987, slujba înmormântării fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului, dăuă zile mai târziu, la Schitul Păltiniș, conform dorinţei marelui filosof.
În anul 1988, i se acordă, postum, Premiul Herder, iar în anul 1990, este ales membru post-mortem al Academiei Române.
După anul 1989, unul dintre discipolii săi, Gabriel Liiceanu, s-a ocupat de reeditarea integrală a operelor lui Constantin Noica.
Opere postume: 1988 – „De Dignitate Europae”, 1990 – „Jurnal de idei” şi ”Rugați-vă pentru fratele Alexandru”, în 1992 – „Simple introduceri la bunătatea timpului nostru”, „Eseuri de duminică” şi „Introducere la miracolul eminescian”, în 1997 – „Manuscrisele de la Cîmpulung” şi 1998 – „Echilibrul spiritual. Studii și eseuri (1929-1947)” şi volumele de publicistică: în 1994 – „Semnele Minervei”, publicistică, volumul I, ediție de Marin Bucur, 1996 – „Între suflet și spirit, publicistică”, volumul II, ediție de Marin Bucur, 2003 – „Moartea omului de mâine”. Publicistică volumul III, ediție de Marin Bucur şi 2007 – „Despre lăutărism”
