După începerea ostilităților, trupele germane au înaintat rapid în interiorul URSS. O parte dintre soldații sovietici, care nu au putut să se retragă, s-au ascuns în păduri, organizând-se în detașamente de partizani, care erau conduse de ofițeri ai Armatei Roșii sau de activiști ai Partidului Comunist. Misiunea lor era să atace căile de comunicații germane, să mineze căile ferate, podurile, să atace mici unități germane. La sfârşitul anului 1941, în teritoriile ocupate de germani activau 2000 de detașamente de partizani, cu efective de peste 90.000 luptători. Activitatea partizanilor nu a fost coordonată și aprovizionată cu armament, muniție și alimente până în 1942. În mai 1942, a fost organizat un comandament al mișcării de partizani și au fost create structuri de comandă și coordonare la nivel regional, în fiecare republică sovietică. Au fost parașutați ofițeri transmisioniști și ofițeri specializați în culegerea de informații. Pentru capturarea acestor partizani, germanii au organizat unități speciale, care au acționat în spatele frontului. În unele cazuri, au fost chemate să sprijine acțiunile germane și unități ale Armatei Române. La o astfel de misiune a participat și plutonul comandat de sublocotenentul Vladimir Boantă.
„În ziua de 9 iunie 1942, grupul nostru [Grupul 52 Cavalerie] a căpătat ordinul să se deplaseze în localitatea Taranovka, care era situată la 45 km de Harkov, și să intre sub comanda unui detaşament special germano-român. De la acest detașament am primit ordin să curățăm codrul de la Taranova de partizani, parașutiști și grupe răzlețe inamice. Înaintarea s-a făcut de la sud spre nord, având în permanenţă în dreapta noastră Doneţul. Întregul grup trebuia să înainteze prin codru, dispus pe un singur şir de oameni. Soldații au fost puși la un interval de câte 5 m unul de celălalt. Şi fiindcă treceau prin tot soiul de hăţişuri, ca să nu ne pierdem unii de ceilalţi, soldatul începea să se strige cuvântul “Ion”, “Ioane, Ioane…” până la ultimul, astfel încât înaintarea noastră se făcea într-o ordine perfectă. Din partea opusă nouă venea o formaţie similară germană. Şi noi înaintam ca un pieptene spre ei şi ei înaintau spre noi. La căderea serii însă, evident că a venit ordinul, tot aşa transmis de la unii la alţii, ca să ne oprim. Nu era să umblăm pe întuneric – e foarte greu să înaintezi şi poţi să cazi cine ştie în ce capcană. Ne-am oprit pe linia asta. Dinspre nemţi a venit spre noi un individ civil – nu prea înalt, bine legat. Avea o şapcă pe cap, sub braţul stâng avea o pâine şi înainta dând impresia că nu e preocupat de nimic. Venea foarte senin spre noi şi sergentul meu l-a lăsat să se apropie; evident, individul nu i-a văzut pe ai noştri, care erau culcaţi pe burtă. Şi-odată sergentul îi strigă: “Stai!” El s-a oprit, și a ridicat mâinile în sus. Srgentul meu l-a luat la întrebări: “Cine eşti, ce eşti?” A spus că el vine de la “robotă”. Robotă noaptea, nu prea era de crezut, da’în fine, nu l-a bruscat nimeni… Şi-atuncea l-am trimis la Doneţ, unde se găsea unitatea comandată de sublocotenentul Mironescu, care era și el jurist. De la noi l-am trimis sub paza unui ostaş pirpiriu, slab, dacă i-a fi scăpat cineva o palmă zdravănă îl culca la pământ. Ostașul meu l-a condus până în dreptul Plutonului 2, care ne continua pe noi – Plutonul 1. Ostaşii l-au luat în primire, tot aşa, până la Plutonul 4, comandat de Mironescu. Şi, în cele din urmă, l-au adus chiar în faţa lui Mironescu. Mironescu s-a uitat la ce legitimaţie o fi avut – fiindcă eu nu l-am văzut niciodată la faţă pe acest Şleahtă Alexander. Mironescu, care era un om foarte blând, a spus: “Ei, vine şi el de la muncă… Daţi-i drumul!” Dar acolo se afla o unitate de poliţie ucraineană – colaboratori ai nemţilor. Trebuie să vă spun că ucrainienii, în nădejdea lor de a se elibera de ruşi, cum au venit nemții, le-au devenit aliaţi, au creat nişte formaţiuni militare într-o uniformă asemănătoare Armatei Germane. La început s-au tot uitat la civil, s-au frământat. La un moment dat au zis: “A, ăsta este Şleahtă Alexander, ăsta e un bandit extraordinar, care este comandantul tuturor partizanilor din trei regiuni şi care abuzează de femeile noastre, de bunurile noastre, jefuieşte, este un criminal ordinar”. Şi ăştia l-au legat şi l-au dus la Comandamentul German. Evident că sublocotenentul Mironescu nu s-a mai amestecat în treaba asta. L-a predat şi ăştia au plecat cu el la Comandamentul German. Acolo a fost luat la cercetări. La un moment, s-a aflat într-o cameră cu 4-5 ostaşi nemți. Șleahtă Alexander s-a năpustit, a pus mâna pe una din armele lor şi pur şi simplu i-a doborât pe toţi la pământ. Dar a intrat un plutonier neamț care avea un fier în mână şi i-a dat cu fieru’în cap, l-a zăpăcit și așa au putut să-l lege. L-au luat la cercetare şi au descoperit din declaraţia lui că avea în subordine un grup de partizani de vreo 40 de inşi. A dat şi toate datele şi rezultatul este că toţi au căzut în mâna nemţilor. Nemţii au constituit imediat un tribunal de război și i-a condamnat pe toţi la moarte. Pe el l-au spânzurat, iar pe ceilalţi partizani i-au împuşcat”.
[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]
