Miercuri, 21 iulie, se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Vasile Alecsandri, poet, prozator, dramaturg şi om politic.
Vasile Alecsandri s-a născut la Bacău, la 21 iulie 1821 (sau conform altor surse, la 14 iunie 1818).
A învăţat mai întâi cu dascălul maramureşean Gherman Vida, în anii 1827-1828, apoi la pensionul lui Victor Cuenim, între anii 1828-1834.
În 1834 pleacă la studii la Paris, unde, în octombrie 1835, obţine bacalaureatul în litere.
Va frecveta, apoi, timp de un an (1836-1837), Facultatea de Drept din Paris.
Va reveni în Moldova, unde va participa la toate iniţiativele tovarăşilor săi de generaţie.
Va prelua conducerea teatrului din Iaşi, împreună cu C. Negruzzi şi M. Kogălniceanu, între anii 1840-1842, devine colaborator la ”Dacia literară” (1840) şi la ”Propăşirea”, din al cărei comitet de redacţie a făcut parte (1844), va fi redactor şi proprietar al revistei ”România literară” (1855).
Vasile Alecsandri a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, redactând unul dintre documentele programatice, ”Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi a lui Dumnezeu” şi a colaborat la elaborarea programului politic ”Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”.
În anii 1848-1848, se va afla în exil în Franţa.
Va reveni în Moldova şi se va angaja puternic în lupta pentru realizarea Unirii Principatelor Române.
În anul 1857, este ales deputat de Bacău în Divanul ad-hoc al Moldovei, precum şi membru al Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, iar în 1858 este ales membru în Adunarea Electivă a Moldovei.
Înfăptuirea Unirii era unul dintre visele sale din tinereţe, pentru care nu se va da în lături de la niciun efort, fie în ţară, fie la Paris, dovedind şi excepţionale calităţi de diplomat.
Vasile Alecsandri a fost ministru de Externe în guvernele de la Iaşi conduse de Vasile Sturdza (17 ianuarie – 6 martie 1859), de Ion Ghica (8 martie – 27 aprilie 1859) şi Manolache Costache Epureanu (27 aprilie – 10 noiembrie 1859), apoi şi în guvernul de la Bucureşti condus de Ion Ghica (11 octombrie 1859 – 28 mai 1860).
În perioada februarie – iulie 1859, Vasile Alecsandri, în calitatea sa de ministru de Externe al Moldovei, este trimis în misiune diplomatică pe lângă guvernele Franţei, Angliei şi Piemontului pentru a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza în Principatele Române.
Dacă am abordat, mai întâi, latura politică a carierei lui Alecsandri, nu mai puţin importantă este şi cariera sa literară.
Astfel, în anul 1840, Alecsandri va debuta ca prozator cu ”Buchetiera de la Florenţa”, publicată în paginile ‘Daciei literare”, iar ca dramaturg cu ”Farmazonul din Hârlău”, piesă care va fi jucată pe scena teatrului ieşean la 18 noiembrie 1841.
În perioada Revoluţiei de la 1848, scrie literatură cu un pronunţat caracter militant, piese de teatru şi poezii cu un puternic caracter mobilizator.
În martie 1848, a apărut poezia sa ”Către români”, mai târziu cu titlul ”Deşteptarea României”, poezie care a circulat pe foi volante.
De asemenea, o primă versiune a ”Horei Unirii” datează chiar din 1848, aceasta fiind publicată în ”Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
În anul 1856, pe când era angajat în lupta pentru Unire, Vasile Alecsandri a scris (reluând ”Hora Ardealului”) ”Hora Unirii”.
În anii 1852-1853, îi apar, la Iaşi, două culegeri de poezii populare – „Poezii poporale. Balade (Cântece bătrâneşti) adunate şi îndreptate”, iar în 1853 volumul de versuri „Doine şi Lăcrimioare”.
Alte creaţii literare sunt ciclul ”Pasteluri”, publicat între anii 1868-1869 în ”Convorbiri literare”, precum şi ciclul ”Ostaşii noştri” (tipărit în volum în 1878).
Dintre piesele scrise de el se remarcă: ”Iorgu de la Sadagura” (1844), ”Iaşii în carnaval” (1845), ”Chiriţa în Iaşi” (1850) şi ”Chiriţa în provincie” (1852), ”Boieri şi ciocoi” (1874), ”Sânziana şi Pepelea” (1883), drama istorică ”Despot-Vodă” (1879, distinsă, în 1881, cu Premiul ”Năsturel-Herescu” al Academiei Române), ”Fântâna Blanduziei” şi ”Ovidiu” (1884) ş.a.
Alecsandri s-a numărat printre membrii fondatori ai Societăţii Literare Române (1866), a fost membru fondator (2 iunie 1867) şi membru de onoare (23 august 1871) al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Secţiunii Literare a Academiei Române (1879-1886).
În 1878 a fost premiat de Societatea pentru Studiul limbilor romanice de la Montpellier pentru ”Cântecul gintei latine”, scris în toamna anului 1877.
Vasile Alecsandri a murit la 22 august 1890, la Mirceşti, judeţul Iaşi, în urma unui dublu cancer, la ficat şi plămâni.
A fost înmormântat în curtea casei sale de la Mirceşti, în locul pe care şi l-a amenajat special în acest scop, numit „şandramaua”.
În prezent, Teatrul Naţional din Iaşi îi poartă numele – Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”.
* * * * *
Casa memorială „Vasile Alecsandri” din comuna Mirceşti, aflată în sud-vestul judeţului Iaşi, a fost deschisă publicului în anul 1928, sub egida Academiei Române, iar muzeul memorial a fost inaugurat în iunie 1957.
Clădirea a fost construită în perioada 1861-1867, după planurile poetului Vasile Alecsandri, iar lucrările au fost supravegheate de soţia acestuia, Paulina.
Casa cuprindea, iniţial, două camere şi un hol, fiind apoi extinsă cu încă trei încăperi.
În anul 1885, cu 5 ani înainte de plecarea sa, Alecsandri a donat Academiei Române proprietatea de la Mirceşti, însă aceasta va intra în posesia prestigioasei instituţii abia în anul 1914.
Până în 1944, casa rămâne în custodia Academiei Române, fiind vizitată de public.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, construcţia a fost avariată, necesitând reparaţii capitale.
A fost restaurată şi, aşa cum aminteam, în iunie 1957, se redeschide publicului, ca muzeu.
Expoziţia a fost reorganizată în 1987, iar între anii 1991-1993, au avut loc noi lucrări de restaurare a conacului, accesul vizitatorilor fiind deschis începând cu luna septembrie 1993.
Vasile Alecsandri a trăit în casa din Mirceşti până la sfârşitul vieţii, timp de 22 de ani, acesta fiind locul unde a scris cea mai mare parte a operei sale. Tot aici i-a avut musafiri pe mari oameni politici şi de cultură precum Ion Ghica, Costache Negri sau Eudoxiu Hurmuzachi. Alecsandri a fost vizitat şi de compozitorul maghiar Franz Liszt, dar şi de rapsodul Barbu Lăutaru.
La Casa memorială din Mirceşti avem prilejul de a admira portretul scriitorului realizat de pictorul Constantin Daniel Stahi, biblioteca lui Alecsandri impresionează prin diversitatea titlurilor, care acoperă domenii precum poezie, proză, dramaturgie, folclor, politică. Nu lipsesc referinţele la Societatea „Junimea”, de care poetul era apropiat.
Fotografiile actorilor reînvie faimoasele Chiriţe jucate pe scenele teatrelor, cutia cupei de la Montpellier aminteşte de recunoaşterea internaţională a creaţiei poetului („Cântecul gintei latine”), volumul „Ostaşii noştri”, tradus în limba germană de Regina Elisabeta, este semnul implicării în viaţa politică a bardului de la Mirceşti, dar şi al aprecierii de care se bucura în cadrul Casei Regale a României, în timp ce cufărul de călătorie, decoraţiile şi bicornul din catifea ilustrează activitatea diplomatului Vasile Alecsandri.
Tot aici sunt prezentate documente legate de Revoluţia de la 1848, ediţii rare ale operelor semnate de Alecsandri, obiecte de mobilier originale, tablouri în ulei, stampe, fotografii de familie, manuscrise în original şi fotocopiate, scrisori.
În parcul din apropierea casei de la Mirceşti, se află un mausoleu ridicat, în anul 1928, prin grija Academiei Române. Construcţia a fost realizată după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti şi este pictată de Paul Molda.
Aici se află rămăşiţele pământeşti ale lui Vasile Alecsandri şi ale soţiei sale, alături de cele ale părinţilor scriitorului, Elena şi Vasile Alecsandri Vornicul. Pe un semicerc de marmură aflat deasupra intrării, se află o placă de marmură cu următoarea inscripţie cu litere de bronz: „Marelui poet al Neamului – Vasile Alecsandri 1821-1890 – Naţiunea recunoscătoare”…
Alecsandri a compus numeroase versuri despre conacul şi natura de la Mirceşti. Spre exemplu, poezia „Serile de la Mirceşti” începe astfel: „Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; /În sobă arde focul, tovarăş mângăios, /Şi cadrele-aurite, ce de păreţi sunt prinse, /Sub palidă lumină, apar misterios”…
