Stalingrad – 1942. Cea mai mare bătălie pe care a dat-o Armata Română în cel de-Al Doilea Război Mondial. Și cea mai mare înfrângere. La Stalingrad au fost concentrate unități române de infanterie, de cavalerie, de artilerie. Și aviația a fost prezentă. În sprijinul trupelor terestre au operat 25 escadrile de aviație. Au fost avioane de vânătoare, avioane de bombardament, avioane de recunoaștere, avioane de transport, avioane sanitare („Escadrila albă” – patru avioane pilotate de patru aviatoare). Principala misiune pe care au avut-o aviatorii români a fost să sprijine Armata 3 Română prin bombardarea liniilor de comunicații sovietice. În aceste misiuni de luptă, bombardierele au fost protejate de aviația noastră de vânătoare. La Stalingrad, Aviația Română a fost împrăștiată în mai multe locații, în funcție de cerințele frontului: Karpovka (25 km în linie dreaptă de Stalingrad), Pitomnik (câţiva kilometri vest de Stalingrad), Kaciskaia (200 km est de Stalingrad), Morozovskaia. Condițiile erau aspre, își amintește sublocotenentul aviator Ion Dicezare – pilot în Grupul 7 Vânătoare.
„Toţi stăteam la bordeie, aveam bordeie în pământ, unde aveam şi comandamentul şi popota. Şi fiecare escadrilă avea câte un bordei, în care aveam paturi de-alea de campanie şi improvizasem nişte sobe din cărămidă, aveam cărbuni destui. Lumină aveam de la un grup generator, care era într-un automobil. Era câte un bec în fiecare bordei – dormitor unde noi mai povesteam, unde ne odihneam, mâncam. Jucam poker, alţii jucau table… Aveam un aparat de radio cu baterii… eu, de exemplu, aveam un Brown care prindea Radio Londra [emisiunile în limba română]. Ne interesa ce se petrecea pe tot frontul european. Bineînţeles că se făceau comentarii la nivelul informaţiilor pe care puteam să le avem. Mâncarea era bună, fiindcă eram întotdeauna aprovizionaţi cu mâncare de la nemţi. Aveam bucătarii noştri, dar produsele de bază pentru bucătărie erau de la nemţi. Tot de la nemți primeam zilnic o doză de ciocolată, împreună cu pachetele de ţigări. Ciocolata o primeam în nişte cutii rotunde, cam de 100 mm grosime și 10 cm diametru în care erau 2 felii de ciocolată bună. Şi câteodată ne mai dădeau şi cutii cu fructe. La noi în aviaţie, atât ofiţerii cât şi subofiţerii, chiar dacă nu erau piloţi, au avut acelaşi tratament. Erau subofiţeri [adjutanți] care erau foarte buni piloţi. Dar le lipsea cultura pe care o făceam noi la şcolile de ofiţeri, la facultate. Cultura asta ei n-o aveau. Diferenţa [dintre ofițeri și subofițeri] se vedea la uniformă. Ei [subofițerii] puteau să aibă o uniformă ca a noastră, dar la şapcă, la noi [la ofiteri] vulturul era din fir de aur, la ei [la subofițeri] era din lână galbenă. Noi, ofițerii, purtam tresele gradului pe mânecă. Subofițerii gradele le purtau pe umăr, le aveau pe un fel de epolet… ca nişte fluturaşi, un fluturaş, 2 fluturaşi, 3 fluturaşi… Deci, era o diferenta din punctul ăsta de vedere [al epoleților]. Şi mai erau dezavantajaţi la prima de zbor. Noi, ofiţerii, aveam primă de zbor 7000 de lei pe lună şi ei [subofițerii] aveau 5000 de lei. Asta era singura deosebire. […] Solda era diferită, pe grad şi contigent. Ce însemnau 7000 de lei atunci? Erau cam 2-3 salarii de funcţionar de primărie. Aveam și asistenţă medicală. Fiecare escadrilă avea medicul ei, un infirmier şi maşina de salvare. Fiecare ecadrilă avea asta. Era cortul sanitar dacă veneai rănit, dacă aveai o problem de sănătate. Când era un caz grav te trimitea cu un avion în ţară sau într-un oraş unde era un spital mai înstărit şi îţi rezolvai problemele. Primeam corespondenţă din ţară, de la familie. Primeam ziare. Nu eram izolaţi”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2008]
