Pandemia de Covid-19, avansând în paralel cu regresul global al democrației, suscită cu precădere atenția presei internaționale.
Ziarul italian La Repubblica citează un studiu al companiei Pfizer conform căruia propriul ei vaccin își pierde din eficacitatea în decurs de șase luni, de la 96% la 84%. Eficacitatea „pare că scade în medie cu 6% la fiecare două luni după administrare”, ceea ce „redeschide discuţia despre a treia doză”. Pfizer se așteaptă ca a treia doză să fie „puțin mai durabilă” decât a doua. Publicația belgiană Le Vif citează și ea un studiu britanic care arată că „varianta Delta provoacă simptome diferite faţă de cele clasice” și că „există acum o diferenţă între simptomele persoanelor vaccinate şi ale celor nevaccinate”. Cele mai frecvente simptome ale variantei Delta la nevaccinați sunt durerea de cap și de gât, rinoreea, febra şi tusea, în vreme ce la cei vaccinați complet febra și tusea sunt înlocuite de strănut și pierderea mirosului. În acest context, agenția Reuters semnalează că Israelul va începe să ofere a treia doză de vaccin persoanelor trecute de 60 de ani, devenind astfel „efectiv un teren de testare a celei de-a treia doze”. Și spitalele din Ungaria se pregătesc deja pentru administrarea celei de-a treia doze celor inoculați cu a doua doză de cel puţin patru luni, anunță postul ungar Radio Kossuth Budapesta. Iar dacă în Ungaria pandemia stagnează deocamdată, în țările vecine începe să prindă iar avânt. Site-ul sârb RTS transmite că „în ultimele 24 de ore în Serbia s-au confirmat 332 de cazuri noi”, dar „nu s-a înregistrat niciun deces”. Și Belgradul „recomandă o a treia doză de vaccin pentru vârstnici și bolnavi cronici”. Ucraina a avut în ultima zi o creștere de la 717 la 846 de cazuri noi, cât și 25 de decese, față de 15 în ziua anterioară, informează postul RBC. De peste Atlantic, The Wall Street Journal atenționează însă că statisticile trebuie interpretate corect, pornind de la știrea că „speranța de viață a unui american nou-născut a scăzut cu 1,5 ani în 2020”. Or, „statistica pe 2020 presupune că Covid-19 va omorî oameni la nesfârșit, la aceeași rată ca anul trecut – un scenariu neverosimil.” Din contră, „efectul indirect al pandemiei e mai probabil să fie pozitiv mulțumită progreselor științei medicale și tehnologiei vaccinurilor, care ar trebui să mărească speranța de viață, întrucât duc la tratamente mai bune pentru toate tipurile de boli”. Oricum ar fi, pe moment „nu există altă cale de scăpare” în afară de vaccinare, conchide revista germană Der Spiegel. Dacă acum un an restricțiile drastice erau necesare pentru a „cumpăra” timp pentru dezvoltarea vaccinurilor, în prezent vaccinarea e „singura cale sustenabilă” de a opri pandemia, întrucât „omul e în definitiv o ființă socială”. „Delta a schimbat regulile jocului”, astfel încât acum avem nevoie de o imunizare mai mare a populației „probabil mai aproape de 80-90%”. „Cu toții ne scufundăm împreună cu Titanicul într-un Ocean Delta. Fie te urci în barca de salvare – a vaccinării -, fie te duci la fund”.
„Comisia Europeană întârzie aprobarea fondurilor de redresare pentru Polonia și Ungaria” titrează cotidianul spaniol El Mundo, „în toiul disputei din cauza lipsei de independență judiciară și a cruciadei homofobe a lui Orban”. Unul dintre marile obstacole în calea implementării planului de redresare e tocmai opoziția Poloniei și a Ungariei față de condiționarea accesului la bani de respectarea statului de drept și a valorilor fundamentale ale UE. Menționând că Polonia s-a ciocnit cu UE pe tema așa-ziselor „zone libere de ideologia LGBT”, portalul european Politico observă o schimbare de atitudine la președintele polonez Andrzej Duda. Dacă „de obicei să grăbea să felicite orice succes sportiv polonez”, acum e „neobișnuit de tăcut” după ce patru sportive i-au adus Poloniei prima medalie olimpică la Tokyo, iar asta, suspectează presa poloneză, din cauză că una dintre ele e lesbiană. Celălalt mare portal european, EUObserver, semnalează că 3.500 de judecători și procurori polonezi au cerut printr-o scrisoare guvernului să desființeze camera disciplinară pentru judecători, așa cum a decis recent Curtea Europeană de Justiție. „Ce alimentează ascensiunea șocantă a extremei drepte din Italia?” se întreabă cotidianul israelian Haaretz. Partidul filo-fascist Frații Italiei, care a obținut 4% din voturi în 2018 e cotat acum în sondaje cu peste 20%, în apropiere de Liga, cealaltă forță mare de extrema dreaptă. Giorgia Meloni, șefa lui, lucrează de ani la transformarea partidului dintr-unul apropiat de fascism într-o formațiune ultranaționalistă ceva mai frecventabilă. Ea a inclus în programul politic ideile prezente la „orice mișcare populistă de dreapta de succes din Europa: suveranitate națională, opoziție față de avort și drepturile LGBT, «valori creștine», anti-imigrație și «islamizarea» Europei”. Revista americană Foreign Affairs consideră că am intrat într-o „epocă a democrațiilor-zombie”. În afară de dictaturi clasice precum China, Arabia Saudită sau Kazahstan, există și așa-numitele „democrații dirijate”, cum sunt regimurile din Rusia, Ungaria sau Turcia. Ele țin periodic alegeri pentru a-și consolida legitimitatea, însă jocul electoral e măsluit. Numai că între timp „cetățenii au învățat să opereze în cadrul sistemului măsluit”, și opoziția a reușit să câștige ultimele alegeri locale în marile orașe. Drept pentru care Putin, Orban și Erdogan „au fost siliți să se bazeze pe forme tot mai flagrante de represiune”. Astfel „democrațiile-zombie sunt morții vii ai sistemelor electorale, recognoscibili ca formă dar lipsiți de orice substanță”. Conducătorii acestora se bazează pe o camarilă de oligarhi și militari „cumpărați prin delapidarea banilor publici”, iar aici rezidă „călcâiul lui Ahile al autocraților”. Democrațiile trebuie să le expună corupția, „demonstrându-le [popoarelor] că liderii lor sunt indiferenți față de publicul pe care pretind că-l servesc”, apreciază Foreign Affairs.
„Lovită dur de pandemie, populația tunisiană a aplaudat instaurarea unui regim excepțional de către președintele Kaïs Saïed, urmărind să redreseze o țară paralizată politic și sinistrată economic”, scrie Le Monde în editorialul său. Îi revine deci acum lui Saïed „să evite capcanele omnipotenței”. Faptul e de maxim interes pentru comunitatea internațională, „întrucât șantierul democratic tunisian avea până acum valoare de exemplu pentru întreaga lume arabo-musulmană”, fiind „ultima insulă de rezistență după cascada de dezamăgiri a «Primăverii Arabe»”. Revista americană Foreign Policy se întreabă dacă președintele Joe Biden va ajuta democrația tunisiană, deoarece „locul izbucnirii Primăverii Arabe e acum un test pentru administrația care a promis că va consolida democrația globală”. Miza nu e supraviețuirea unei „democrații disfuncționale de la periferia lumii arabe” în sine, dar ea e un „test pentru întregul Orient Mijlociu – și ar putea furniza și o soluție durabilă pentru terorismul islamist”. Editorialul britanicului The Financial Times identifică „eșecul democrației tunisiene de a oferi o viață mai bună cetățenilor” drept principală cauză a actualei situații. Sărăciei, șomajului, stagnării economice și datoriei publice scăpate de sub control li s-a adăugat pandemia, cu „cel mai mare bilanț al morților per capita din Africa”. „Tunisia a deschis calea democrației în lumea arabă nu numai o dată. Încă mai e timp s-o facă din nou.” Din Israel, ziarul Jerusalem Post reține „economia proastă, pandemia, polarizarea și nostalgia după vechiul regim” drept factori agravanți și conchide că „dacă înșiși politicieni tunisieni nu revin la politica unui consens democratic, comunitatea internațională nu poate face prea mult pentru a cruța Tunisia de soarta ei”.
În cotidianul The Guardian istoricul britanic Timothy Garton Ash analizează relațiile dintre Occident și marea autocrație răsăriteană, China, pornind de la cazul Volkswagen, „o companie occidentală de frunte prea dependentă de China”. Dar și o „țară occidentală de frunte riscă să devină prea dependentă de China”, Germania, iar dacă ea nu-și va schimba politica față de Beijing, „nu va exista nici un fel de politică europeană coerentă în privința Chinei”. „În primul război rece Vestul nu a fost nicicând dependent economic de Est (blocul sovietic). În acest nou război rece – sau pace fierbinte, dacă preferați – Vestul este deja dependent economic de Est (acum, China). Dacă după 2000 se mai putea încă crede în posibilitatea transformării [politice a Chinei] prin comerț, în ultimul deceniu China a făcut mai mult comerț, a devenit și mai represivă și a exercitat și mai multă influență asupra Occidentului. Deci, cine pe cine a schimbat?”, se întreabă retoric Garton Ash.
Andrei Suba, RADOR
