Stalingrad – 1942. Cea mai mare bătălie pe care a dat-o Armata Română în cel de-Al Doilea Război Mondial. Și cea mai mare înfrângere. La Stalingrad, în sprijinul Infanteriei Române au operat 25 escadrile de aviație: 6 de vânătoare, 2 de vânătoare – bombardament, 7 de bombardament, 6 de observații, 2 de recunoaștere, 2 de transport, 1 sanitară. Aceste escadrile au avut următoarea dotare: aviația de vânătoare a avut avioane IAR 80 și Messerschmitt 109, aviația de vânătoare – bombardament IAR 81, aviația de bombardament – Savoia Marchetti 79 și aviația de transport – Junkers 52. Principala misiune pe care au avut-o aviatorii români a fost să sprijine Armata 3 Română prin bombardarea liniilor de comunicații sovietice. În aceste misiuni de luptă, bombardierele au fost protejate de aviația noastră de vânătoare. Au avut loc lupte aeriene cu aviația sovietică. Într-o luptă, sublocotenentul aviator Ion Dicezare, pilot în Grupul 7 Vânătoare, s-a evidențiat aterizând în câmp deschis și luând prizonieri doi aviatori ruși pe care îi doborâse chiar el.
“După ce campania de la Odesa s-a terminat (16 octombrie 1941), ne-am întors acasă pentru refacere, atât ca personal, cât şi material tehnic. Această refacere a durat până în aprilie 1942, când s-au format trei noi escadrile: Escadrila 57 Vânătoare, Escadrila 56 Vînătoare şi Escadrila 58 Vânătoare. Aceste trei escadrile au fost echipate foarte bine din punct de vedere logistic. Cam prin luna mai-iunie [1942], ne-am deplasat în Rusia, trecând pe la Kotelnikovo, la Aerodromul Tuzov, care era la vreo 70 – 80 km de Don. Şi pe acest aerodrom am stat două săptămâni. Într-una din zile, când ne găseam pe Aerodromul Tuzov, câteva avioane de bombardament bimotoare ruseşti ne-au atacat. A fost rănit doar un sublocotenent din Escadrila 58 Vânătoare. Alături de noi mai era un aerodrom cu avioane IAR 80, în care bombardamentul a făcut două victime. A doua zi s-a repetat bombardamentul ruşilor. Atacul a avut loc în momentul când noi eram chemaţi la o conferinţă, în legătură cu activitatea pe care trebuia s-o depunem pe front. În momentul când s-a dat alarma, s-a întrerupt conferinţa, doi ofițeri nemți s-au suit în două avioane – aveau Messerschmidt F, care erau niţel mai puternice ca motor decât avioanele noastre [Messerschmidt 109]. Au decolat, au ajuns avioanele rusești înainte ca acestea să ajungă la aerodromul nostru şi au reuşit să doboare în zece minute două avioane rusești. Avioanele de bombardament ruseşti s-au dispersat şi nu ne-au mai bombardat. Ca urmare a acestor atacuri ale ruşilor, s-a hotărât să facem permanent supravegherea zonei unde era aerodromul nostru. Într-una din zile, când avioane ruseşti au încercat să se apropie de aerodromul nostru, s-a dat alarma. Dar noi faceam permanenţă în aer – eram chiar eu în aer cu un coleg -, deci eram două avioane. Am reperat trei avioane ruseşti care veneau să ne bombardeze. M-am apropiat de unul dintre avioane. L-am doborât. M-am apropiat de al doilea şi l-am atacat. Un motor a luat foc, mitralierul care trăgea spre spate a fost omorât. Avionul a aterizat forţat în liniile noastre. După ce ne-am întors la Aerodromul Tuzov, împreună cu colegul meu, ne-am dus cu un alt avion și i-am luat prizonieri pe pilot şi pe copilot, fiindcă mitralierul fusese [omorât]. Erau ofiţeri…, dar nu am putut să vorbesc cu ei că nu ştiam ruseşte. Numai i-am somat. Ei s-au dat jos din avionul lor. Erau deja speriaţi şi n-au protestat. I-am suit în avionul Messerschmidt Taifun care avea patru locuri şi am venit la aerodrom [Tuzov] la noi, unde i-am predat comandantului Crihană. Crihană l-a anuntat pe generalul aviator Emil Gheorghiu, [comandantul Regiunii Aeriene Înaintate], care a venit cu un avion Fieseler şi i-a luat [pe prizonieri] şi a plecat cu ei. Totul s-a întâmplat în decursul aceleiaşi zile, în câteva ore de când [aviatorii ruși] au căzut prizonieri”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2008]
