La 19 noiembrie 1942, o puternică ofensivă rusească a dus la încercuirea Armatelor a 3-a și a 4 române, care se găseau în dispozitiv de luptă la Stalingrad. Atacul sovietic a fost masiv, sovieticii au desfășurat peste un milion de militari, infanteria fiind susținută de puternice unități de tancuri. Atacul a fost precedat de un puternic foc de artilerie, care a distrus liniile de comunicații între unitățile române, depozitele de muniție și punctele de observație. Profitând de ceață, sovieticii au încercuit unitățile române. Cu toate că au rămas fără muniție și fără alimente, cei 30.000 de soldați români încercuiți la Stalingrad au sperat la început că vor fi salvați de un contraatac german. S-au organizat și au așteptat retragerea forțelor sovietice. Dar atacul german a fost repede oprit, și românii au fost nevoiți să se predea și să ia drumul lagărelor sovietice. După ce a ordonat distrugerea armamentului, locotenentul Grigore Andrei s-a predat împreună cu soldații pe care i-a comandat.
“La începutul lui noiembrie, a fost declanşată marea contra-ofensivă a Armatei Sovietice pe linia Cotul Donului – Stalingrad, care a schimbat ireversibil soarta războiului. Inamicul a atacat în zona Diviziei a 6-a, care nu avea forțe suficiente, spatele era neasigurat și existau spaţii mari de manevră. În urma puternicelor atacuri sovietice, Divizia a 5-a a generalului Mazarini s-a repliat pe flancul Diviziei a 6-a. La fel a făcut și Divizia a 12-a. Astfel, s-a format un cerc închis, sub comanda a trei generali români, pe care inamicul, printr-un atac fulger, a reuşit să-i captureze.
După închiderea cercului în care ne aflam noi, s-a instituit un nou comandament ca să-l înlocuiască pe cel al generalilor capturaţi. Acest nou comandament, din câte îmi amintesc, era format din: colonelul Trică Ciobanu – comandantul Regimentului 27 Infanterie şi ca şef de stat major locotenent-colonel [Iacob] Teclu. Astfel, cercul consolidat şi-a organizat rapid apărarea. Am avut câteva zile de acalmie. La început, eram destul de liniştiţi şi optimişti asupra viitorului nostru. Inamicul ne-a dat suficient răgaz. Trupele sale au plecat în urmărirea nemţilor pentru a nu-i lăsa să se organizeze, aşa că noi cei din cerc puteam să mai aşteptăm. Dealtminteri, nici paza cercului nostru de către inamic nu era prea puternică. Dacă am fi plecat în grupuri mici, la începutul încercuirii, ne-am fi putut uşor strecura în timpul nopţii. Peste o săptămână această strecurare nu a mai fost posibilă.
La începutul încercuirii se primeau prin radio de la comandamentul armatei noastre dese mesaje, prin care ni se cerea să rezistăm la încercuire. Ni s-a spus că mareşalul german Paulus organizează în grabă un corp de armată care ne va veni în ajutor. Alimentele erau puţine. Majoritatea unităţilor regimentare care aveau grijă de hrana noastră se aflau la peste 10 km de front căzuseră în mâna inamicului. Nemţii începuseră să ne paraşuteze lăzi cu alimente, dar marea lor majoritate cădeau duse de vânt în zona inamicului, care, probabil, se bucura de aceste daruri nesperate căzute din cer. Zilele treceau greu. Situaţia era din ce în ce mai precară. Muniţia şi hrana se împuţinau din zi în zi. Se decretase raţionalizarea alimentelor şi multă economie la muniţie. De la comandanţii unităţii noastre s-a dat permisiunea de a putea încerca, individual sau în grupuri mici, să ieşim din încercuire. Puţini au încercat şi au reuşit să se salveze, cei mai mulţi au plătit cu viaţa. Dacă de la începutul contra-ofensivei inamicului s-ar fi ordonat o retragere bine organizată, am fi putut să scăpăm din încercuire. Ruşii, în momentul acela, prea puţin se ocupau de noi. /Se/ închisese bine cercul în jurul nostru. Interesul lor era să nu-i lase pe nemţi şi pe români să se organizeze, în intenţia de a ne despresura. Hrana aproape se sfârşise. Începusem să mâncăm caii care scăpaseră în cerc. Ruşii au început să ne hărţuiască. Au mai încercat ei ceva, dar nu le-a reuşit. De fiecare dată primeau imediat răspunsul nostru, pentru a ne crede încă destul de puternici. Hrană paraşutată nu mai primeam. Situaţia noastră devenise dezastruoasă.
Noul comandament creat în cerc a hotărât să înceapă tratativele cu sovieticii. Printr-un ofiţer basarabean, care ştia ruseşte, s-a trimis un mesaj inamicului în care se specifica hotărârea noastră de a începe dicuţiile cu partea sovietică. Răspunsul lor a fost că sunt de acord să înceapă aceste discuţii, dar nu vor accepta să li se pună condiţii. Solul nostru le-a transmis ruşilor că singurele condiţii pe care partea noastră le pune sunt: de a ne garanta viaţa şi de a păstra obiectele personale. Ruşii au fost de acord cu aceste condiţii şi au cerut să se trimită o delegaţie care să stabilească punctele de depozitare a armamentului şi de încolonare a prizonierilor.
Odată ce condiţiile de capitulare au fost acceptate de către ruşi şi stabilite locurile de predare a armamentului individual (pistoale, carabine, automate şi altele), am purces la îndeplinirea acestor condiţii, dar nu mai înainte de a lua şi noi măsurile noastre. Mai întâi, am distrus gurile de foc prin explozii provocate ţevilor. S-au distrus toate aparatele telefonice şi de transmisie prin radio, ce se putea distruge ca tehnică militară. Am făcut toate acestea ca inamicul să nu le mai poată folosi”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
