În noiembrie 1942, sovieticii au pornit un puternic atac, care trebuia să spargă încercuirea de la Stalingrad. Atacul a fost dat de masive grupuri de tancuri sprijinite de o infanterie bine echipată și înarmată. Tot timpul, chiar și în timpul atacului, când o parte din unitățile române au fost încercuite, sovieticii au avut o puternică propagandă radio, prin care îi îndemna pe militarii români să se predea. Încercuite, unitățile române au continuat să respingă atacul sovietic. Rămași fără muniție și alimente, militarii români s-au predat trupelor sovietice. Printre ofițerii care au luptat și apoi s-au predat la Stalingrad s-a aflat și sublocotenentul Nicolae Mateescu din Regimentul 27 Dorobanți.
“La Cotul Donului, primeam în fiecare seară comunicări din partea ruşilor, de la un post de radio mare, care era montat pe un camion. Transmiteau în fiecare seară. La începutul emisiunii în limba română cântau valsuri. După aceea, de 2-3-4 ori ne îndemna: “Lăsaţi pe Antonescu! Veniţi la noi la pâine albă şi la cozonac. Nu e adevărat, aşa cum v-a învăţat Antonescu, că la prizonieri le scoatem ochii şi le tăiem limba. Nu-i adevărat! Veniţi la noi! O să duceţi un trai fericit”. Acest post de radio îl ascultam la un aparat de radio portabil, pentru batalion. Şi-l aveam la noi montat… (…) Pe 20 noiembrie, am primit ordin să distrug 2 tancuri care pătrunseseră în adâncul regimentului. Era o singură soluţie: să tragem în șenile. Dacă trăgeam în turelă le luam numai vopseaua…. Am doborât aceste tancuri trăgând la şenile. (…) Am fost primul care a intrat într-un tanc doborât. Comandantul tancului era un maior…. am recunoscut gradul după petliță. L-am scos pe maiorul afară. Era împuşcat în cap. Am găsit în portofel fotografia lui, a soţiei şi a copilului. Și am plans. Regret şi azi… trebuia să păstrez această fotografie. Nu pentru posteritate. Pentru mine, personal. Am plans, vă spun pe cuvânt de onoare, ca om. Pentru că legea războiului era… te împuşcă el dacă nu-l împuşti tu….
Comandantul trupelor sovietie era generalului Babici. Ăştia veniseră din Siberia; erau îmbrăcaţi ca nişte păpuşi de către americani, dotaţi cu armament şi maşini de război [camioane] Studebeker… Soldații sovietici nu ştiau unde sunt, doar comandanţii știau. Trupa habar n-avea, ştia că luptă împotriva unui duşman. (…) În urma atacului sovietic am fost înconjurați. După trei zile, pe 23 noiembrie 1942, am primi ordinul de capitulare. Ne-am încolonat. Am îngropat toate închizătoarele de la tunuri și de la puști ca să nu le folosească decât ca fier vechi. Ne-am încolonat. A fost dispoziţie să trecem toţi ofiţerii în faţă şi trupa separat. Iar în stânga şi în dreapta erau grămezile de armament pe categorii … puşti, puşti mitraliere. După aceea ne-a primit generalul Babici, cu statul major, și pe stânga şi pe dreapta era câte o grupă de sovietici cu arma în prezentare. Generalul Babici avea o căciulă de astrahan, mănuşi pe mână… era un general ca ai noştri. Generalul Babici ne-a primit, ne-a onorat, a dat mâna cu noi. Generalul Babici era mulţumit că în faţa frontului lui au capitulat românii la Cotul Donului. Şi după ce am trecut de generalul Babici, un ofiţer din statul major ne-a jecmănit: ne-a luat binoclurile – aveam un binoclu nou-nouț, ne-a luat mănuşile, ne-au luat verighetele, ne-au luat ceasurile… eu aveam un ceas Movado…. îmi amintesc că din prima soldă mi-am luat de la Cartea Românească, unde era un magazin de ceasornicărie. Eram tare mândru de ceasul meu… După aceea, a urmat calvarul. (…) Ne-au încolonat, ne-au trecut Donul pe vase… de pontoane. Și (….) am fost duși în lagărul de la Oranki. Pentru noi începea un capitol nou: prizonieratul”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
