Beneficiind de superioritate numerică, sprijinite de aviație și numeroase unități de tancuri și profitând de ceață, unitățile rusești au reușit să încercuiască trupele germane și române care luptau la Stalingrad. Rămase fără provizii și muniție, trupele încercuite au fost nevoite să se predea Armatei Sovietice. O mică parte dintre militarii români a hotărât să forțeze linia frontului și să scape din încercuire. Din cauza condiților grele – zăpadă, viscol, ger și distanțe mari –, puțini au reușit. Dintre cei care au reușit să treacă linia frontului s-a numărat Oleg Dombrovschi – locotenent în Regimentul 25 Artilerie.
„Am aflat că suntem încercuiţi. O atmosferă de o aparentă linişte s-a instalat seara, toată noaptea, a doua zi dimineaţa până pe la prânz. Nu ştiam ce se-ntâmplă. Auzeam câte ceva de pe la soldaţi, de la curieri. Noi toţi eram legaţi de poziţii. Stăteam încordaţi. Şi, în această situaţie, am auzit că o să vină o delegaţie rusească să trateze cu cei trei generali [Lascăr, Mazarini, Sion] la postul de comandă al unuia din ei. Spre seară, a apărut un grup de parlamentari ruși cu un steag alb. Erau vreo 5-6, au trecut la 150-200 m de mine. Prin faţa tunurilor noastre au defilat, însoţiţi de 2 – 3 ofiţeri români. Rușii ne-au cerut capitularea necondiționată. În aceste situație, generalul Sion, comandantul Diviziei a 15-a Infanterie, a refuzat să discute cu ruşii. Și a ordonat spargerea încercuirii. După ce au trecut parlamentarii sovietici, la vreo două ore a venit generalul Sion… am simţit c-a venit, în spate au început să alerge agenţii, ofiţerii de legătură. El a spus că a refuzat condiţiile puse de ruşi – predarea necondiţionată -, şi noi într-o oră, două să ne regrupăm şi să încercăm să spargem încercuirea mergând spre vest, spre Corpul 22 Blindat german. Şi, când s-a întunecat, am scos tunurile din baterie. Infanteria s-a retras din linia întâia și s-a regrupat. Fiecare a încercat, pe drumurile care erau în spate, să iasă. Am plecat în coloană. Cu noi erau comandantul divizionului, comandantul unui batalion de infanterie, nişte ofiţeri, ostaşi grămadă. Am renunţat la căruţe, numai tunurile, chesoanele şi armamentul de infanterie pe ostaşi. Tunurile erau tractate de cai.
Mergând aşa, am ajuns pe-o ulicică care era cu apă. Drumeagul era la vreo 2 m, gheaţă, terenul îngheţat tun, aşa că patinau obuzierele şi chesoanele. Patinau mereu spre apă. Am şi scăpat un obuzier care era gata să intre în apă. A trebuit să scoatem niște sfori care se legau direct de roţi, am dublat atelajele de cai …. Am reuşit să depăşim acest loc. Am mers toată noaptea. Din auzite ştiam că în faţa coloanei noastre au plecat nişte patrule puternice. Asta înseamnă circa 15 – 20 oameni dintre care foarte mulţi erau ostaşi din zona Chişinăului, care ştiau limba rusă şi curăţau terenul. Am mers toată noaptea. Nu ştiu cine conducea coloana, auzeam că în față este generalul Sion. Spre dimineaţă, am ajuns pe un bot de deal cu pereţi foarte abrupţi. Am reușit să trecem și toată coloana noastră s-a scurs spre următorul sat. În clipa când am ajuns noi pe botul acesta de deal, din dreapta, la vreo 300 m, a apărut un grup mare de ruşi cu câţiva călăreţi. I-am văzut cum ne-arată cu degetul. Rămăsesem numai eu cu ostaşii mei. N-am ezitat. Am pus obuzierele în baterie şi am deschis foc la vedere asupra acestei coloane de ruşi, pe care, bineînţeles, în câteva minute am dispersat-o.
Au dispărut. A rămas câmpul gol. Am încălecat să plecăm mai departe. Nu aveam pe unde merge. De jur-împrejur, numai versanţi foarte abrupţi. Am încercat să coborâm, au alunecat caii, s-a rostogolit un cheson, s-a rostogolit un obuzier… Am fost pus în situaţia să părăsim materialul de artilerie. Am deshămat caii, am scos închizătoarele, am luat aparatele de ochire, am luat tot ce era preţios şi ne-am căţărat pe versant. Ne-am strecurat pe vale spre satul unde a dispărut coloana noastră. Se auzea cum explodează muniţia de infanterie, care impresiona foarte urât pentru că era un pârâit continuu şi nu ştiai dacă se trage cu nişte arme automate noi, cu altă cadenţă, sau sunt cutii de cartuşe care explodează. Am intrat în sat, toţi caii i-am băgat într-o livadă şi ne-am dus spre o casă unde am auzit că s-au grupat ofiţerii regimentului meu. Am intrat în casă. Într-adevăr, erau nişte căpitani și nişte subofiţeri. În orice caz, casa era plină. Am intrat şi eu. Bineînţeles, cum eram sublocotenent de doi ani de zile, nu m-am băgat între căpitani …
Erau toţi, discutau toţi, erau emoţionaţi, erau încordaţi de acestă situaţie. Nu ştiau, întrebau, culegeau din zbor orice veste de la soldaţi, de la agenţi… Eu am trecut în camera din mijloc. Acolo, cu câţiva sublocotenenţi, aşteptam să vedem ce hotărăsc… Noi n-aveam putere de decizie, noi aşteptam ordine. Bineînţeles că eram de-acum aproape desfiinţaţi. Generalul Sion era undeva afară şi primeam veşti de la el. S-a auzit huruit de tancuri. Am auzit strigăte de-afară: „Tancuri! Tancuri! Tancuri!” Agitaţie în casa respectivă. Am auzit cum în faţa casei s-a proptit un tanc. Am vrut să mă apropii, erau ofiţeri la uşă şi toţi spuneau: „Nu avem nici o ieşire. Ne predăm! Ne predăm!” S-a tras o rafală sau două de mitralieră din tancul respectiv înspre casă, prin pereţi, pe deasupra uşii, ceea ce a grăbit atmosfera de panică, care i-a apucat pe toţi cei din faţă. Eu am decis să nu rămân prizonier. M-am întors, m-am strecurat în camera din mijloc şi din ea în altă cămăruţă din fund, am spart un geam, am sărit pe geam şi am început să mă târăsc pentru că de undeva o mitralieră trăgea înspre noi. În spatele meu a mai sărit un subofiţer, un căpitan şi încă cineva. Am ajuns în zona unde erau caii. Am găsit numai o parte din cai şi o parte din oameni. O parte din oameni plecaseră spre unităţile germane.
Mi-am adunat toţi oamenii din baterie care rămăseseră şi am plecat spre unităţile germane. Acolo, maşini germane, unele aveau tunuri de remorcat care erau pe poziţie, altele… chesoane… Deci fiecare maşină avea o destinaţie. Toți ostaşii noştri se îngrămădeau să urce în aceste maşini, iar nemţii nu îi primeau pentru că o parte din nemţi erau jos, în jurul armamentului, şi maşina aia trebuia să tracteze un tun, să tracteze ceva. Ai noştri nu înţelegeau treaba asta sau nu vroiau să înţeleagă, se apucau de maşini. Nemţii le dădeau peste mână ca să nu se urce în maşină, să lase maşina liberă. În această atmosferă, ai noştri au dat de o maşină unde au găsit hrana rece a ostaşilor germani. Au consumat-o repede. În această atmosferă mi-am luat grupa de ostaşi… circa 80 ostași. În timpul ăsta, au început să afluiască grupuri mai mari sau mai mici de ostaşi care nu vroiau să se predea. Au auzit că noi ieşim din dispozitiv şi au vrut să vină spre noi. Atunci am auzit că generalul Sion a murit fiind împuşcat în linia întâi.
Le-am spus celor 80 de oameni grupați lângă mine: „Măi, fraţilor, noi aşa nu ajungem acasă. Acolo e huruit de tancuri, de tunuri, se trage în dreapta… Noi trebuie să mergem pe direcţia asta şi să încercăm să ieşim din încercuire. O să răbdăm de foame 2, 3, 4, 5 zile. N-o să se întâmple nimic. O să mergem şi scăpăm. Dacă nu ne mişcăm repede şi constant, rămânem la ruşi, devenim robi.” Şi am plecat cu această coloană fără busolă, după nas, după teren – erau fel de fel de văgăuni. Eu mergeam în faţă, încercam să ne strecurăm. Am mers toată ziua. Am mers toată noaptea. Am mers cu ceasul în mână. 50 de minute mers, 10 minute pauză. Toată lumea se aşează jos, spate în spate. 10 minute. Când spun eu: „Sus să plecăm! Să n-avem discuţii. Cine nu vrea să se ridice, îl altoiesc!” Aveam o sabie rusească şi îi îmboldeam să se scoale. N-am avut probleme în prima, a doua, a treia noapte… Ultimele nopţi am avut probleme cu plecarea după pauza de 10 minute. Obosiţi, nemâncați…
Pe linia întâi soldatul ținea sacul de merinde ca să aibă cât mai multe cartuşe, nu ținea hrană rece… Am mers aşa circa 7 zile, 7 nopţi. Mergeam ca melcul, nu mergeam pas alegător. Nu ştiu dacă făceam 2 km/oră. Era zăpadă, era gheţuş, în unele părţi era zăpadă mare, în unele părţi nu era zăpadă, dar era în schimb gheaţă. Mergeam strânşi unii lângă alţii să nu facem zgomot, ne pitulam dacă ni se părea ceva, ne strecuram pe lângă arbuşti… Într-o dimineață, am ajuns într-o văgăună. Ningea. M-am urcat pe un dâmb, m-am uitat de jur-împrejur, nici o localitate, nici un fum, nici un semn, stepă. Ne-am grupat câte 6. Deci 6, 6 foi de cort, 6 mantăi. 2 foi de cort jos, 2 mantăi jos. Culcaţi descălţaţi, 3 cu capul într-o parte, 3 cu capul într-o parte. Nu vă pot descrie ce plăcere era ca pe piept şi pe lângă nas să am o pereche, două de picioare care nu erau spălate de săptămâni întregi. Dar ne acopeream cu celelalte trei mantăi şi cu celelalte foi de cort… Era imposibil după ce ne aşezam să mai mişti, să te mai întorci pe dreapta sau pe stânga. Cum te culcai, aşa încremeneai. Aşa am stat până s-a făcut ora 4, 4 jumătate seara. M-am sculat. Am dat la o parte toate ţoalele astea care erau puse peste mine. Când m-am uitat în jur, totul era alb, nu se vedea nimic. Căzuse o zăpadă uşoară, într-un strat de10-15 cm, care ne acoperise. Nu ne-a fost frig deloc.
Am dat deşteptarea: „Toţi în picioare!” Au început să se încalţe, să ne îmbrăcăm cu oarecare bună-dispoziţie. Stătusem o noapte şi o zi. Se însera. Iarăşi am luat-o în coloană. Totul era alb, ningea, numai din instinct mergeam. Într-o zi au apărut doi copii cu săniuţe. Nu i-am lăsat să fugă imediat, i-am luat cu noi, i-am dus vreo doi kilometri, i-am tras de limbă. M-am orientat unde-i satul. Ei erau speriaţi de moarte, credeau că-i împuşcăm. Am vorbit frumos cu ei, le-am explicat: „Vă luăm ca să aveți și voi 2 km până acasă. Până anunțați pe cineva, urma noastră se pierde”. N-am avut probleme. Într-o noapte a fost un vânt foarte, foarte rece. Am făcut o pauză. Şi în clipa când am dat deşteptarea, după 10 minute de pauză… îi sculam pe ăia din flancul drept, ăia din flancul stâng adormeau la loc. Am pierdut aproape un sfert de oră să-i pun pe picioare ca să putem merge mai departe. Altă dată am dormit într-o râpă şi peste noi s-a depus zăpadă circa un metru. Ne-am sculat, ne-am înviorat, am făcut şi program de spălare: ne-am spălat pe mâini, pe faţă, şi pe urmă am plecat. … Am prins o după-masă senină când am putut urmări nişte avioane care se duceau şi veneau. Erau germane. Eram pe direcţia bună. S-a înăsprit gerul.
Frigul a fost atât de pătrunzător, încât spre seară am avut câţiva cu picioarele degerate. Şi atunci am hotărât să mergem, să nu mai ţinem seama că e noapte, că e zi. De data asta ne-am împărţit pe grupe de câte 10, 8 grupe de câte 10. Am spus: „Noi suntem undeva în zona frontului. Ori am trecut, ori suntem chiar în zona lui. Să nu mergem o grămadă de 80 de oameni, mergem pe grupe de câte 10, deci 8 grupe. Ne strecurăm spre capul văii”. Şi am plecat unii mai la stânga, unii mai la dreapta, toţi însă pe aceeaşi direcţie. Unii au rămas să plece mai târziu. Am plecat trei grupe deodată şi ceilalţi să vină puţin mai târziu. Am ajuns la un pârâiaş îngheţat și am coborât spre un sat. Pe drum 3-4 sănii, poate mai multe… Aveam binoclul, m-am uitat. Nu-mi venea a crede ochilor. Înfofoliţi, nemţi cu cai, cu căruţă, cu sănii… În timpul ăsta au început să vină şi ceilalţi din urmă, ne-am regrupat. Trecusem frontul de aproape două zile”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2001]
