În ciuda atacurilor repetate, orașul Stalingrad nu a putut fi cucerit de trupele germane. După luni de pregătire, sovieticii au pornit un contraatac puternic. Atacul sovitic a fost dat într-o zi cu ceață, astfel încât Aviația Română nu a putut să intervină în apărarea trupelor terestre. Linia subțire a apărării române a fost spulberată de un puternic atac cu blindate. În scurt timp, tancurile rusești au ajuns departe în spatele frontului, unde au atacat aerdromurile de pe care acționa aviația. Pentru a scăpa de încercuire, aviația a trebuit să se retragă mult în spatele frontului. Dintre aviatorii care au scăpat din încercuirea sovietică de la Stalingrad a fost și sublocotenentul aviator Ion Dicezare – pilot în Grupul 7 Vânătoare.
“Ne-am deplasat pe Aerodromul Karpovka, care era la 25 km în linie dreaptă de Stalingrad. Stalingradul era un oraş lunguieţ, pe malul drept al fluviului Volga. (…) La Karpovka era deja o unitate germană cu avioane de bombardament în picaj, Stukas. Pe lângă misiunea de a proteja zona Stalingrad de avioanele ruseşti, trebuia să protejam și avioanele de bombardament în picaj Stukas. Noi trimiteam un număr de avioane [de vânătoare], în funcţie de numărul de avioane pe care le trimiteau nemţii să bombardeze Stalingradul. Nemții atacau în special rezervoarele de combustibil. Am luptat la Stalingrad până în noiembrie, când s-a stricat timpul. Întuneric se făcea la ora 4. Exista un ofiţer de legătură din partea germanilor, un căpitan, tot pilot de vânătoare, care făcea legătura între comandamentul nostru şi unitatea germană de Stukas. La conferinţele pe care le aveam [în fiecare zi], se dădeau rapoarte despre ce se întâmplă în zonă, despre acțiunile trupelor terestre, dar și despre avioanele rusești. Și, într-o zi, ofițerul german ne-a pus în vedere să evităm să luptăm cu avioanele pe care rușii le-au primit de la americani.
Americanii le-au dat rușilor avionul de vânătoare Cobra [P-39 Aircobra]. Acel Cobra era un avion foarte puternic, cu o ţeavă care ieşea prin botul central al elicei, cam aproape de un metru şi proiectilul avea mai mult de 20 mm. Avionul era şi mai manevrabil faţă de Messerschmidt-ul pe care-l aveam noi atunci… Ni s-a pus în vedere să evităm lupta cu aceste tipuri de avioane de vânătoare. Până în noiembrie 1942 , când a început propriu-zis bătălia de la Stalingrad sau etapa finală, noi aveam cam 2-3 misiuni pe zi. Făceam fie însoţire de avioane Stukas, fie vânătoare liberă în zonă, pentru protecţia trupelor care încercau să se apropie de Stalingrad. Spre vest, la câţiva km de Stalingrad, era un aerodrom mai mic care se chema Pitomnik. Era un aerodrom de ajutor pentru avioanele care se accidentau, care aveau nevoie să aterizeze forţat.
Planul german era să facem aici front de stabilizare. Dacă succesul ruşilor a fost posibil la Stalingrad, [a fost] din două motive: unu – vremea s-a stricat şi nu se mai putea zbura, au fost zile în care n-am zburat, și doi – rușii au beneficiat de ajutorul american… au fost aprovizionaţi prin nordul Rusiei… li s-a dat armament foarte mult.
Despre misiunile noastre deasupra Stalingradului. Noi mai însoţeam avioanele de bombardament dincolo de Stalingrad. Cam la 200 km est de Stalingrad, la Kaciskaia erau două grupuri de vânătoare Heinkel 111 și de bombardament cu avioane Savoia. Înainte de a începe ofensiva sovietică s-a stricat vremea, nu se mai putea zbura. Era frig, ger şi plafonul de nori era foarte jos. Nu s-a mai putut zbura. Atacul rușilor a început pe această vreme închisă, în care aviaţia era la sol. Noi, pe aerodromul Karpovka, la un moment dat am rămas izolaţi. Avioanele germane Stukas s-au retras la est de Stalingrad înainte de atacul sovietic. Dincolo de Don, la Obliskaia, era un oraş care avea un aerodrom şi acolo s-au deplasat avioanele Stukas germane care fuseseră la noi. Şi noi am rămas izolaţi. Rușii au spart frontul cu tancurile, care au ajuns la marginea aerodromului nostru. La 100 km de noi era un grup de aviaţie de vânătoare IAR 80, iar de acolo la încă 100 km mai spre est, era aviaţia de bombardament. Noi am stat trei zile fără nici un fel de legătură, inclusiv radio, cu Armata Română sau cu Armata Germană. În situaţia asta comandantul nostru, căpitanul Crihană, a ţinut o conferinţă. Ne-a adunat pe toţi piloţii şi ne-a spus că situaţia noastră este foarte gravă, că suntem izolaţi, că tancurile sovietice au ajuns pe o latură a aerodromului.
S-a hotărât ca, la ora 12, trei avioane să plece la Comandamentul român şi generalul aviator Gheorghiu Emil [comandantul Regiunii Aeriene Înaintate] să fie informat că suntem încercuiţi. Trebuia să plece locotenent aviator Protopopescu Petre, sublocotenent aviator Dușescu şi eu – sublocotenent aviator Dicezare. Ordinal era aşa: decolăm şi ne ducem 200 km în linie dreaptă, pe linia de cale ferată, la rasul pamântului. (…) După conferinţă, fiecare s-a dus la avionul lui. Avionul lui Dușescu nu a pornit motorul. Pentru că era foarte ger, degeaba învârteau la manivelă soldaţii. Motorul n-a pornit! Protopopescu a pornit motorul. La fel am pornit motorul și eu. I-am făcut semn lui Protopopescu să decoleze. A decolat primul, că aşa era obiceiul şi regulamentul, pentru că era locotenent [deci mai mare în grad] a decolat primul. Dar, de la motorul lui a început să iasă fum. Nu a luat înălţime, a făcut un viraj la stânga şi a aterizat invers. Eu l-am lăsat să aterizeze și apoi am decolat. Asta era pe 24 noiembrie, înainte de ora 4. M-am dus la Morozovskaia, primul aerodrom unde ştiam că sunt ai noştri. Am aterizat acolo. Era un bordei cu o săgeată care reprezenta comandamentul. Era un singur soldat român şi când m-a văzut m-a întrebat: “Ce căutaţi?” “Păi, unde sunt ăştia?” “Dom’le sublocotenent, Morozovskaia a fost atacată azi dimineaţă. Toate avioanele IAR 80 au plecat în altă parte. Nu ştiu unde”. Pentru că nu oprisem motorul, doar am răsucit avionul, am decolat și din nou am zburat jos de-a lungul caii ferate. Am ajuns la Taciskaia cam pe întuneric. Acolo era o serie de aviatori care mă cunoşteau. A apărut un comandor din aviaţia de bombardament, Cristescu Ion, care mă cunoştea: “Dicezare, trebuie să mergem la generalul Gheorghiu Emil.” “Unde e?” “ Comandamentul lui este într-o şcoală aici, în Tacisnkaia.” Ei aveau automobile pe care le rechiziţionase din ţară şi le luase pe front. Şi pe viscol ne-am dus la şcoala unde era Comandamentul Corpului Aerian Român cu generalul aviator Gheorghiu Emil. Ne-a primit generalul Gheorghiu. El avea o hartă cu toată zona Stalingrad. Eu am arătat pe harta care e zona frontului. Am spus că suntem încercuiţi, să ne salveze. În acel moment, generalul Gheorghiu a ordonat: “Un avion de transport să se duca la aerodromul Karpovka și să ia întâi piloţii care nu mai au avioane. Ceilalţi care au avioane să plece singuri!” (….) A doua zi dimineaţă era un viscol de nu vedeai la 50 m.
Şi a apărut un singur avion de vânătoare plecat de la Karpovka: “Interveniţi să salvaţi piloţii Grupul 7 Vânătoare de la Karpovka! Tancurile rusești sunt pe aerodrom”. În situaţia asta, s-a format un echipaj român pentru un avioan de transport Junkers. În momentul când avionul a aterizat [la Karpovka] toţi soldaţii şi toţi piloţii care n-aveau avioane au năvălit să se urce în avion, să plece de acolo. Era singura salvare. Un sublocotenent s-a aşezat în faţa uşii avionului și cu pistolul în mână a strigat: “Întâi [se urcă] piloţii care n-au avioane!” Un adjutant a scos aparatul de radio din fuselajul avionului de vânătoare [pe care îl pilota] şi a băgat acolo un mecanic. Apoi, în spatele scaunului pilotului, era un mic spaţiu pentru o valiză. Acolo a băgat un alt mecanic. Şi în condiţiile astea a plecat cu trei oameni într-un avion de un singur loc. Disperați, doi soldaţi s-au agăţat de coada avionului, unul cu faţa în sensul de zbor al avionului. Celălalt s-a agățat pe montanţii de la spatele avionului. Cel care s-a aşezat cu faţa în sensul de zbor, când avionul a rulat şi a decolat, a căzut. Nu i s-a întâmplat nimic, a căzut pe zăpadă. Celălalt, care s-a aşezat cu spatele pe montanți a rămas agăţat acolo şi a zburat 200 km până la Taciskaia. A ajuns îngheţat, dar până la urmă şi-a revenit la spital”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2008]
