După începerea războiului, Aviația Sovietică a folosit aerodromurile din Crimeea pentru a bombarda instalațiile petroliere din România. Pe de altă parte, ocuparea Peninsulei Crimeea ar fi deschis drumul germanilor către bogatele zăcăminte petroliere din Caucaz. De aceea, pe 23 iulie 1941, Hitler a ordonat să înceapă campania pentru cucerirea acestei peninsule. În septembrie 1941, Armata 11 Germană a atacat Crimeea, pe care au cucerit-o destul de repede. Totuși, liniile germane erau prea întinse, iar tancurile nu au putut fi folosite din cauza temperaturilor foarte scăzute. La campania din Crimeea a participat și Armata 3 Română (3 brigăzi de cavalerie și 3 brigazi de vânători de munte), care a avut misiunea de a apăra flancul de est al frontului dintre Nipru şi lacul Malacinoe. A urmat o perioadă cu atacuri germane înspre nord și cu contraatcuri sovietice. După dezastrul de la Stalingrad, mai multe unități române care au scapat din încercuire au fost trimise să lupte în Caucaz. Dar, mulți din acești români scăpați de la Stalingrad au fost încercuiți și luați prizonieri de ruși în Crimeea. Așa a pățit ofițerul de cavalerie Vladimir Trebici.
“Cotul Donului a fost un dezastru pentru Armata Română. Nu că au murit mulți soldați, ci pentru că s-a prăbușit frontul. La nord de frontul românesc era frontul italian, apoi frontul maghiar. După atacul sovietc, Armata Română s-a retras. Din Divizia 7 Cavalerie nu a rămas practic nimic. La Cotul Donului, cel puţin în sectorul Diviziei 7 Cavalerie unde am fost eu, s-a rezistat o zi, două, trei. După aia ne-am retras. Unii soldaţi au ajuns pe jos în România. Asta a fost prăbuşirea frontului în sectorul pe care l-am cunoscut eu. (…) 
Eu m-am retras cu Divizia 7 Cavalerie. În ziua de 28 februarie 1943, am avut o întâmplare neplăcută, în urma căreia am fost retrimis pe front în Regimentul 112 Infanterie – care era regiment de pedepsiţi. Cu acest regiment, la 1 noiembrie 1943, am ajuns pe malul Mării de Azov. Eram flămânzi, amărâţi, discuţiile dintre noi erau numai în legătură cu mâncarea. Era o zi frumoasă de toamnă şi noi ne gândeam că seara ajungem într-un sat şi o să mâncăm de la bucătăria noastră de campanie o ciorbă fierbinte de fasole. Era un subiect delicios. Regimentul 112 Infanterie era răspândit pe vreo trei kilometri. Când mă uit în flancul drept, văd soldaţi aruncând armele. ,,Ce s-a întâmplat? Văd că aruncă armele!” Văd că şi maiorul, comandantul nostru a dat pistolul. Ne-am apropiat și atunci am constatat că eram încercuiţi de tancuri. Noi nici nu ne-am dat seama că suntem încercuiți. Toată unitatea noastră a fost luată prizonieră. În afară de noi au căzut pizonieri alte mii de soldaţi, majoritatea români. Soldaţii şi mulţi subofiţeri erau convinşi că sovieticii ne vor împuşca – așa era propaganda. Un subofiţer s-a sinucis cu pistolul. Era îngrozit că el, fiind subofiţer, o să păţească o grozăvie. Era teama de necunoscut. Intram pe mâna Armatei Roşii, a „bolşevicilor”, cum spuneam noi… Ce se va întâmpla?! Tatăl meu, ofiţer de rezervă în Armata Austro-Ungară, mi-a dat câteva sfaturi din experienţa lui. „Dacă o să cazi prizonier, în orice împrejurare caută să nu te desparţi de gamelă şi de lingură.”
Asta este lucru sfânt în război şi atunci eu am sfătuit şi pe colegii mei, pe camarazii mei: ,,Bă, fraţilor, nu vă speriaţi, nu va fi nimic rău. Nu vom păţi nimic! Păstraţi gamela şi lingura!…” După ce am fost luați prizonieri, 28 de zile am tot mers spre răsărit. Drumul l-am făcut mai întâi pe jos până în nordul Caucazului, într-un orășel situat pe malul râului Uru, un afluent al râului Kuban. Apoi, în noiembrie 1943, am ajuns în lagărul 148/5, unde am fost ținuți trei ani și o săptămână”.
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1997]
