Domnia regelui Carol al II-lea a însemnat o erodare a regimului parlamentar român. Profitând de ascensiunea formațiunilor de dreapta, Carol al II-lea a modificat Constituția în favoarea lui și a dizolvat partidele parlamentare (30 martie 1938). Pierderile teritoriale din vara anului 1940 (Translvania de Nord, nordul Bucovinei, Ținutul Herța, Cadrilaterul) au creat o puternică opoziţie față de Carol al II-lea, pe care românii l-au considerat principalul vinovat. Sub presiunea populației, Carol al II-lea l-a chemat pe generalul Ion Antonescu să formeze un guvern de uniune națională. Refuzat de partidele politice, Antonescu i-a cerut lui Carol al II-lea să abdice, în favoarea fiului său Mihai și să părăsească țara. Proaspătul rege nu avea o putere reală, partidele politice erau interzise, Parlamentul era dizolvat. Legal, regele Mihai era doar comandantul suprem al armatei și putea desemna primul – ministru (Decretul regal nr. 3067 din 6 septembrie 1940). Această prevedere a trecut neobservată la vremea respectivă, însă patru ani mai târziu, la 23 august 1944, această formulare din decret i-a oferit regelui Mihai justificarea legală pentru demiterea lui Antonescu și numirea unui nou prim-ministru. Relațiile Regelui Mihai cu Ion Antonescu nu au fost cordiale. Antonescu, devenit “Conducător al Statului”, a concentrat întreaga putere în mâinile lui și nu s-a simțit obligat să-l informeze pe regele Mihai de deciziile pe care le-a luat. Nu l-a informat de alianța cu Germania, nu l-a informat de pregătirile de război. Mai mult, de intrarea României în războiul antisovietic, regele Mihai a aflat din presă. În fața acestei situații, regele Mihai a luat legătura cu liderii partidelor politice favorabili Aliaților (Iuliu Maniu și Dinu Brătianu), s-a înconjurat de o serie de consilieri loiali, cu ajutorul cărora a pus la cale lovitura de la 23 August 1944. Unul dintre ofițerii care a participat la pregătirile și la înfăptuirea loviturii de la 23 August 1944 a fost maiorul Anton Dumitrescu din Batalionul de Gardă al Palatului Regal.
“La 1 decembrie 1939, am fost mutat în Garda Regală la propunerea primului adjutant regal, colonelul Alexandru Pastia, și mi s-a încredinţat comanda Companiei de pază din Calea Victoriei. În aceasta companie, îl aveam ca subaltern pe sublocotenentul Mihai de Hohenzollern – atunci Mare Voievod. El lua parte la serviciu ca orice ofiţer subaltern, mergea la instrucţie, operaţiune care era sub supravegherea colonelului adjutant [Dumitru] Dămăceanu. La 6 septembrie 1940, când Mihai a devenit rege, eu am devenit ajutorul comandantului de batalion. În această calitate, am avut posibilitatea să mă deplasez la toate reşedinţele regale, însoţindu-l pe rege cu escorta. Deși foarte tânar, Regele Mihai a înțeles să păstreze legătura cu șefii partidelor politice şi cu o parte din militarii pe care îi cunoştea de când era Mare Voievod: colonel [Dumitru] Dămăceanu, colonel Rusescu, general [Gheorghe] Mihail, general [Dumitru] Coroamă. Cu aceşti militari, regele a luat contact direct foarte rar. Legătura cu ei o ținea prin mine. Trebuie să adaug că permanent îl avea lângă el pe colonelul adjutant regal [Alexandru] Pastia, care era consilier regal. El mereu îl prevenea pe rege să nu se pună à travers [de-a curmezişul] nici faţă de Antonescu, nici faţă de nemți, că va veni şi perioada când se va realiza ceea ce dorim noi. Colonelul adjutant Pastia a fost unul dintre colaboratorii permanenţi ai regelui, fără să atragă atenţia generalului Antonescu. Legătura regelui cu diferiţi militari se făcea prin mine, iar cu fruntașii politici prin Mircea Ioaniţiu, Niculescu Grigore Buzeşti, care avea contact cu regele prin familia Ştirbei, prin [Sanadi] – administratorul Domeniilor Principesei Elisabeta. Cu alte cuvinte, nu eram eu singurul care făcea legătura. Eu țineam legătura cu militarii. Cu generalul Mihail Gheorghe, care avea locuința la București și o vilă la Sinaia, țineam legătura prin fiul dânsulul, Săndel, care era elev de liceu. Pe Săndel îl trimitea la mine, la Palatul Regal, sub diferite pretexte, ca să afle ce s-a întâmplat la Palat şi, în acelaşi timp, să-mi spună ce are de făcut regele. De câteva ori, pe general Mihail l-am introdus noaptea la rege, la Sinaia, la [Vila] Foişor, fiindu-mi mai uşor, pentru că acolo avea şi dânsul o vilă. Însă, majoritatea timpului, cu [generalul Mihail] ţineam legătura prin fiul lui, Săndel…
Cu cololonelul Dămăceanu era mult mai uşor de ţinut legătura. Colonelul Dămăceacu era şeful de Stat Major al Comandamentului Militar al Capitalei și, de câte ori era nevoie, îmi dătea telefon și mă duceam la dânsul. La Comandamentul Militar eram flancat de căpitanii Viţeleanu şi Rasoviceanu, ca nu cumva cineva să poată să prindă discuţiile mele cu Dămăceanu. Dămăceanu îmi spunea anumite chestiuni ale lui pentru rege, iar eu îi comunicam din partea regelui ceea ce trebuia să-i comunic. La generalul în rezervă Rusescu mă duceam în strada Jules Michelet. Generalul Rusescu avea legături vechi cu protipendada Bucureştiului, îmi spunea pentru rege care e pulsul societăţii bucureştene şi regele îi indica anumite informații să le verifice. Cu Maniu şi cu Brătianu, la început, am păstrat legătura prin dr. Eugen Bianu, care până la 6 martie 1940 a fost director general al Poliției de Siguranţă. În această calitate, avea un birou permanent la Palatul Regal. Or, eu când am venit de la Şcoala Militară, am fost dat în primirea doctorului Eugen Bianu să mă “prelucreze”, în ceea ce priveşte Serviciul de Escortă, filajul, informaţiile, contrainformaţiile. Deci, legătura cu Maniu, Brătianu şi cu ceilalţi oameni politici am făcut-o prin dr. Bianu, care locuia în strada Alecu Russo nr.3. Eu îl însoțeam pe rege când se întâlnea cu Maniu şi cu Dinu Brătianu. Eu nu-mi băgam nasul în discuția lor, stătem deoparte şi supravegheam să nu vină cineva. (….) Eugen Bianu, prin relaţiile pe care le avea în Siguranţa Generală şi în societatea românească, a adunat informații despre intențiile germanilor în sud – estul Europei. Toate aceste informații au fost trimise regelui Mihai. Bianu l-a informat cu tot ce se petrecea la Bucureşti şi în provincie, inclusiv în Transilvania ocupată. Începând cu toamna 1940, Bianu nu s-a mai folosit de mine ca să duc plicul cu ştiri, ci venea direct la Sinaia, la Cofetăria Grigorescu. Îmi dădea telefon să-i spun regelui unde să se întâlnească… pe Zamora… pe Furnica… la Cota 1400 sau la Stâna [Regală]. Regele se ducea şi discuta cu el. Cu alte cuvinte, situaţia mea a fost de intermediar, de mijlocitor. Nu altceva! Tot timpul nu am avut încredere în ceilalți militari din Batalionul de Gardă. De ce? În Batalionul de Gardă se afla un ofiţer al cărui frate era medicul personal al lui Ion Antonescu. De asemeni, era un ofiţer care era văr bun cu generalul Chirnoagă. Tot în cadrul batalionului erau subofiţeri ale căror soţii lucrau în Serviciul de Informaţii şi Contrainformaţii al Ministerului de Interne. Aproape jumătate din personalul Palatului Regal era în Serviciul de Contrainformaţii al Preşedenţiei, plătiți cu sume enorme de bani. Deci nu se putea vorbi cu voce tare, nu se puteau ţine şedinţe nici la Sinaia, nici la Bucureşti. Încă din 1938 -1939, toți militarii erau supravegheați de Bianu și fiecare avea fişa lui. Și în ’40 Bianu mi-a dat: “Uite fişele ofiţerilor tăi! Uite cum trebuie să procedezi: nu trebuie să-i înlăturãm, nici nu trebuie să-i scărmănăm!” Deci, nici unui ofiţer n-am spus ceva referitor la pregătirile pentru 23 August. Cei care afirmă cã au fãcut pregătire în batalion cu ofiţerii şi cu subofiţerii, sã renunţe! Fiindcă nu s-a putut face! Nu era un procedeu! Iar eu am discutat de la om la om! Nu în birou. Fie pe câmp, la o instrucţie, fie la o deplasare, fie în momente când avea nevoie de sprijinul meu, atunci îi spuneam: “Trebuie să înţelegi că situaţia de acum nu va dura!” Numai în felul ăsta! Dar ca să ţinem şedinţă, cum unii au afirmat, nu s-a putut. Era imposibil! ”
[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie București, 1974]
