Înfrângerile suferite pe front în anii 1943 – 1944, au demoralizat corpul ofițeresc. Au început să apară voci care spuneau că războiul dus alături de Germania va duce România la catastrofă. O serie de peronalități politice (Iuliu Maniau , Gheorghe Brătianu) au început să caute o ieșire onorabilă din război. Au fost trimiși emisari la Cairo, Stockholm și Lisabona pentru a deschide canale de comunicare cu aliații. Răspunsul occidentalilor fost categoric: capitularea necondiționată în fața URSS. În același timp, militari din Marele Stat Major au început să pregătească în secret planul pentru anihilarea numeroaselor trupe germane care staționau în România. Din complotul care a urmărit înlăturarea de la putere a mareșalului Ion Antonescu au făcut parte ofițeri, diplomați, politieni. Copleșiți de pierderile mari pe front, presați de puternica ofensivă sovietică, ofițerii aflați la diferite comandamente au început să recunoască că războiul alături de Germania este pierdut și singura soluție este înlăturarea de la putere a lui Ion Antonescu. Pantelimon Comișel a fost printre primii ofițeri care au aderat la complot încă din 1943.
“În aprilie 1943, aveam gradul de locotenent colonel și mă găseam pe front ca şef de Stat Major al Diviziei 1 Vânători de Munte. La mine a venit maiorul Anton Dumitrescu din Batalionul de Gardă al Palatului [Regal]. Îl cunoşteam mai de demult. Îl cunoştea şi comandantul diviziei – generalul [Constantin Vasiliu] Răşcanu. Maiorul Dumitrescu venise cu ordin de la Bucureşti să fie încadrat într-o unitate de luptă, ca să-şi facă stagiul de trei luni pe front. “Domnule colonel, cred că motivul adevărat [pentru care am fost trimis pe front] este să mă îndepărteze de Majestatea Sa Regele“. Noi, Armata – şi vorbesc de eşalonul unde mă găseam eu –, după înfrângerea nemţilor în faţa Donului, la Stalingrad, în apropierea Moscovei am fost convinşi că vom pierde războiul şi pentru noi, românii, vor veni zile negre. În același timp, nu ştiam ce se petrece în ţară. Maiorul Anton Dumitrescu ne-a informat că în preajma regelui şi în jurul Palatului [Regal] există o serie de oameni care, împreună cu Majestatea Sa, vor să scoată România din acest război. Maiorul Dumitrescu, care era întrebuinţat de rege în diferite misiuni în legătură cu acest act, a făcut un apel la noi, ca atunci când vom reveni în ţară să ne asociem şi să intrăm şi noi în această mişcare. El mi-a dat toate detaliile. Noi, care eram destul de necăjiţi de situaţia noastră de pe front, am spus că ne vom gândi serios ca la revenirea în ţară să acţionăm şi noi ca să ieşim din acest război nenorocit. (…) După trei luni de zile, l-am trimis pe maiorul Dumitrescu în țară. Am revenit și eu în ţară, rechemat în Marele Stat Major, în postul [pe] care îl aveam în Secţia 1 Organizare-Mobilizare. La început, când încă era pe front, generalul Răşcanu – şi el era sătul de Antonescu – a spus: “Vă rog să mai îmi daţi timp câteva zile şi am să vă dau un răspuns“. Răspunsul a fost categoric: “Da! Când ne vom întoarce în ţară, vom fi alături de această mişcare”. Generalul Răşcanu a venit în țară puţin mai târziu şi a fost numit la comanda Corpului 5 Teritorial, cu sediul la Breaza – Prahova. Întors în țară, am reluat contactul [cu maiorul Anton Dumitrescu], ne vedeam săptămânal la mine, la Marele Stat Major. Pentru că aveam funcţia de prim sub-şef al secţiei, lucram singur în birou, aşa că puteam discuta şi alte probleme, în afară de problemele noastre de toate zilele. Discutam cum să scăpăm, să ieşim din acest război nenorocit! Maiorul Dumitrescu Anton, care era din nou în Batalionul de Gardă, a insistat pe lângă Majestatea Sa ca generalul Rășcanu să fie admis şi el în acest complot. Din acest moment, colaborarea noastră a luat un accent categoric. Eu aveam strânse legături cu şeful secţiei – colonelul Zamfirescu Gheorghe – un bun român, sătul ca şi mine de toate nenorocirile ce s-au abătut asupra armatei, de pierderile pe care le avusesem, de lipsa dotărilor. (….) Misiunea mea în cadrul acestui grup era de a-l informa pe generalul Răşcanu de toate măsurile care se luau în cadrul Marelui Stat Major. Am scos din arhiva strict secretă a Biroului de Organizare o hartă pe care erau amplasate toate unităţile germane aflate pe teritoriul ţării noastre, cu armament şi efective. Aceast document mi-a fost cerut de generalul Răşcanu ca să fie înmânat Majestăţii Sale Regele prin intermediul maiorului Anton Dumitrescu. (…) Împreună cu generalul Rășcanu şi, într-o măsură oarecare, cu colonelul Zamfirescu, am rezolvat problema recruţilor, contingent 1945. Aceşti recruţi erau în curs de instruire. Noi nu puteam să ne opunem să fie trimişi pe front, decât dacă spuneam că nu sunt complet instruiţi, aşa cum cerea Antonescu. În afară de asta, noi am făcut demersurile necesare pe lângă o serie de generali influenţi, pe lângă generalul Şteflea, care era şeful Marelui Stat Major, să arate că aceşti soldați trebuie să îşi completeze instrucţia. Realitatea însă era alta. Noi vroiam să avem în interiorul ţării efective cu care eventual să facem faţă fie vecinilor de la vest, fie ruşilor, care se apropiau de ţara noastră. Întâlnirea celor din complot s-a făcut fie la Sinaia, fie în alte puncte din Capitală. Informații despre aceste întâlniri au fost cunoscute de elemente ale SSI [Serviciul Special de Informații], dar au fost fie barate de colonelul Traian Borcescu [Șeful Secției a II-a Contrainformații SSI], fiind prezentate [conducerii SSI] ca neserioase. Noi hotărâsem ca amănunte să-mi fie comunicate de maiorul Anton Dumitrescu doar mie și eu să le comunic generalului Răşcanu. Aceast sistem a uşurat mult menţinerea secretului. Din complot a făcut parte şi colonelul [Dumitru] Dămăceanu. Colonelul Dămăceanu fusese aghiotant regal și în 1944 era şef de Stat Major la Comandamentul Militar al Capitalei. În această calitate, în cel mai mare secret s-a formulat un plan, s-a dispus ca acest plan să fie pus în execuţie atunci când se va primi ordin de la Palat, prin colonelul Dămăceanu”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
