În 1943, în țară nemulțumirea față de războiul antisovietic a început să se manifeste deschis. Iuliu Maniu i-a reproșat mareșalului Antonescu că alianța cu nemţii a fost greşită, că noi nu ne-am atins scopul nici cu Basarabia, nici cu Ardealul, nici cu Dobrogea. Un singur lucru s-a realizat: pierderi mari pe front, unități decimate, tehnică de luptă pierdută. Pe front situația era grea. Dezastrul de la Stalingrad (octombrie 1942 – februarie 1943) era viu în mintea militarilor români aflați pe front. Armata Sovietică, bine înarmată, era în plină ofensivă. Tancurile sovietice spulberau cu ușurință firavele noastre lini. Întăriri (tancuri, artilerie) primite din țară erau puține. Unitățile române de cavalerie și de infanterie făceau cu greu față atacurilor rusești. Nemulțumirile ofițerilor români față de mersul războiului erau din ce în ce mai puternice. Astfel, maiorului Anton Dumitrescu, unul dintre complotiştii aflati în apropiera regelui Mihai, i-a fost ușor să găsească susținători în rândul ofițerilor aflați pe front.
„Prin [Eugen] Bianu [care fusese șeful Poliției de Siguranță] am aflat că şefii grupărilor politice şi oameni cu pregătire, profesori universitari, medici, cetăţeni care au avut un trecut în viaţa lor, s-au adresat în scris lui Antonescu arătându-i că felul cum a înţeles colaborarea cu nemţii a fost greşit, noi nu ne-am atins scopul nici cu Basarabia, nici cu Ardealul, nici cu Dobrogea. Un singur lucru s-a realizat: împuţinarea naţiei prin morţii şi prin materialele care s-au consumat şi prin risipa care s-a făcut şi abuzurile nemţilor din ţară. La care, tot Bianu mi-a spus: „Şi ce crezi că le-a răspuns Antonescu lui Maniu…?” Zic : „În scris sau verbal?” Zice: „Nu, că l-a chemat la el… Cât voi trăi eu n-ai să fii prim-ministru în Țara Românească!” Dar Maniu a spus: „Dar eu nu cer asta. Cer să vă gândiţi să vă opriţi, pentru că mai departe scârţâie”. Pe Dinu Brătianu l-a ameninţat prin nişte ofiţeri, care erau rude cu el, că, dacă nu încetează, îi vede sfârşitul altfel. Deci, acţiunile de ridicare contra politicilor lui Antonescu s-au manifestat din plin şi-n opinia publică şi în armată. Totuşi, Antonescu n-a vrut să înţeleagă. Pentru că i s-a dat posibilitatea ca el să se rupă de nemţi. Antonescu s-a încăpăţânat. Sigur că aceasta a întărit şi mai mult opinia românească, l-a întărit şi mai mult pe rege în lupta pe care o ducea tacit.
În timpul ăla, eu am fost trimis pe front la Divizia 1 Vânători de Munte. M-a primit colonelul [Pantelimon] Comişel, care era şef de Stat Major. Comandantul diviziei era generalu [Constantin Vasiliu] Răşcanu. Primiseră ordinul cu repartizarea mea pe front şi Comişel, care mă cunoştea, mă întreabă: „Măi, tu ai făcut ceva în ţară…” „De ce? De ce mă întrebaţi asta?” „Păi, tu ştii ce scrie în ordin?” „Nu ştiu!” „Să te ţinem numai în linia 1.” „Foarte bine, în loc să-mi daţi batalion îmi daţi o grupă de luptă şi atunci sunt perfect în linia 1”. „Stai, mă, nu-i aşa… dar ce-ai făcut tu acolo?” „Eu n-am făcut nimic, sunt lucruri care se precipită…” „Te rog să-mi spui…” Îl cunoscusem pe generalul Răşcanu cu vreo 20 de ani în urmă, cand fusesem la [Regimentul] 3 Vânători. Așa că îi zic: „Vă spun de faţă cu generalul”. Mă cheamă Răşcanu, mă duc cu Comişel. „Ce-ai făcut, mă, în ţară?” „N-am făcut nimic. Mi-am făcut datoria, cum o s-o fac şi aici”. Îi spun ce se petrece în ţară. A avut un moment de surpriză. „De ce vă miră? Asta e situaţia! Nu mă credeţi? N-aveţi decât! La Sinaia, puteţi pleca cu avionul oricând, să inspectaţi şi acolo luaţi legătura cu generalul Mihail”. Generalul Mihail era în rezervă, dar erau prieteni demult…. Vine Răşcanu din Caucaz și ia legătura cu generalul Mihail: „Uite ce mi-a spus Anton…” Zice: „Da… Tu ce faci?” „Păi, să mă prind şi eu în horă” a zis Răşcanu și, într-adevăr, a intrat pe fir [în complot]. După trei luni, regele a spus: „Vreau să mi-l trimită pe Anton, că a terminat stagiul”. (….) A doua zi, Comișel mi-a dat un ausweiss de plecare, mi-a dat şi dreptul la avion şi (….) pe 9 septembrie [1943] am sosit la Bucureşti. Noaptea… Regele Mihai a dat dispoziţie la batalion „Cum vine maiorul Dumitrescu, indiferent ora, să mă scoale”. Am sosit noaptea. Sentinelele au anunţat ofiţerul de serviciu, ofiţerul de serviciu a anunţat pe adjutantul de serviciu. Abia mi-am revăzut soţia şi copiii şi [am primit] telefon. Regele: „Să vii imediat!” Era pe la 1 şi ceva. „Ei, ce-a fost pe front?” Îi spun eu, cutare, cutare… Zice: „Ai venit la timp”.
A doua zi a venit Dămăceanu, bucuros că m-a văzut: „Măi, să nu cumva, vreunul să-l anunţe pe Antonescu că ai venit prea devreme de pe front”. Şi atunci Dămăceanu zice: „Las’ că mă duc eu la minister…” S-a dus la minister şi mi-a făcut actele: în loc de 9 septembrie pe 26 octombrie întoarcere de pe front. „Dar pentru asta trebuie să înţelegi să mergi la Săvârşin”. Am şi plecat la Săvârşin, bineînţeles cu însărcinările pe care le aveam, dar mai local, acolo. Şi după 26 octombrie am reapărut ca revenit de pe front. Sigur că pregătirile erau mult mai intense şi din partea militarilor care erau angajaţi în jurul lui Dămăceanu şi din partea oamenilor politici. De acuma Bianu mi-a spus: „Ori de câte ori vii la mine şi ori de câte ori pleci din Palatul Regal cu vreo misiune de la rege n-ai să mai fii îmbrăcat militar, te îmbraci numai civil. Şi, al doilea, nu-i suficient atâta, [trebuie] să fii însoţit de un ofiţer.” Şi-atunci îl luam pe căpitanul Teodorescu Gheorghe ori de câte ori plecam în civil. De ce? Dacă mi se întâmpla ceva să se știe locul unde am dispărut. Asta era situaţia în toamna lui ’43 ”.
[Interviu realizat de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie Bucureşti, 1974]
