Vineri, 3 septembrie, una dintre cele mai importante și îndrăgite soliste de muzică ușoară/pop din România, Marina Voica, împlineşte 85 de ani.
* * * * *
Marina Alexandrovna Nicolskaia, pe numele avut la naştere, a venit pe lume la 3 septembrie 1936, la Ivanovo-Voznesensk, URSS, un oraş cu jumătate de milion de locuitori, centru universitar renumit pentru industria sa textilă.
Fiindcă acolo majoritatea celor care lucrează sunt femei, oraşul a primit denumirea “oraşul mireselor”, Ivanovo, conform biografiei publicate pe http://www.marinavoica.ro.
Părinţii şi-au dat seama că atât Marina cât şi fratele ei mai mare cu şapte ani, Shurik (Saşa), erau copii cu înclinaţii muzicale, aşa că i-au dat la o şcoală de muzică – ea la vioară şi Shurik la violă.
Marina avea doar 6 ani şi părea tare plictisită de instrumentul muzical, astfel că mama sa a retras-o, la un moment dat, de la şcoala de muzică.
Marina a parcurs şi liceul tot la Ivanovo, instituţie pe care a absolvit-o în anul 1954, o perioadă în care fratele ei era deja student la medicină dar, în acest timp, a continuat să se ocupe şi de educaţia ei muzicală, învăţând-o să se acompanieze singură la pian.
A plecat la facultate, la Moscova, însă Institutul de Finanţe nu era tocmai pe gustul ei. La Facultate s-a îndrăgostit de un coleg, român, pe nume Marcel Voica şi, la scurtă vreme cei doi s-au căsătorit, studenţi fiind.
După căsătorie şi după terminarea facultăţii, soţul ei a plecat în România lăsând-o pe viitoarea apreciată solistă să-şi încheie studiile.
S-a multat apoi la Bucureşti, unde va lucra, o perioadă, la ADAS – Direcţia Generală.
Într-o zi, o prietenă i-a făcut cunoştinţă cu un tânăr care lucra la Televiziune, acesta a ascultat-o cum cânta, iar după doar câteva zile a fost invitată la o emisiune a acestuia, în care va cânta castaniete şi două cântece – unul rusesc şi altul spaniol. Tânărul, care era nimeni altul decât Valeriu Lazarov, i-a spus că trebuie să uite că este economistă, fiindcă în acel moment se năştea o o nouă stea a muzicii…
Interesant este că în paralel cu lansarea ei în televiziune, tot în emisiunea lui Valeriu Lazarov, şi-a făcut apariţia o puştoaică care abia împlinise 16 ani, pe nume Margareta Pâslaru.
Cele două viitoare staruri vor realiza şi un duet de neuitat, pentru programul Revelion TV 1960.
Radu Şerban va scrie pentru ea cântecul “Prieten drag”, devenit primul şlagăr din repertoriul său. Imprimarea variantei sale s-a pierdut, însă, la Radio şi cântecul s-a consolidat, mai târziu, ca repertoriu al Pompiliei Stoian.
Au urmat colaborări de succes cu compozitorii, iar ziarişti şi oameni de televiziune, au susţinut-o puternic. Trebuie menţionate aici nume precum Octavian Ursulescu, Marius Ţeicu, Marcel Dragomir, Ion Cristinoiu, George Grigoriu, Ionel Tudor, Titus Munteanu, Ovidiu Dumitru, Paul Urmuzescu, Ioana Bogdan, Aurora Andronache, Tudor Vornicu, Dan Mihăiescu şi alţi oameni care i-au oferit o colaborare remarcabilă vreme de peste 50 de ani de carieră.
Au rezultat numeroase apariţii la TV, show-uri în ţară şi peste hotare, festivaluri naţionale şi internaţionale, discuri, turnee în ţară şi peste hotare: Polonia, Cehia, Bulgaria, Germania, Turcia, Cuba, Israel, Rusia, Canada, USA şi multe diplome de excelenţă.
De-a lungul carierei a abordat un reportoriu muzical extrem de divers, evoluând de la piese antrenante cu tentă disco-pop până la piese de linie soul, piese de largă amplitudine vocală, lansând melodii devenite șlagăre celebre dar și piese de factură latino-americană, samba, cumbia, merengue etc.
Între 7-12 iulie 1972 Marina Voica a participat la ediția a 14-a Festivalului Internațional al Cântecului de la Knokke (Belgia) – Cupa Europei, Din echipa României au mai făcut parte Dida Drăgan și Anda Călugăreanu, iar din juriul internațional al festivalului a făcut parte și compozitorul Vasile Veselovski.
Marina Voica a figurat în paginile faimoasei reviste de top-uri muzicale americane, Billboard, primind Diploma Star of the year – Music week, în 1974.
A participat la mai multe ediții ale festivalului-concurs Șlagăre în devenire, în cadrul căruia a lansat șlagărul lui Marcel Dragomir „Ce vrei tu mare albastră”.
La festivalul Mamaia a fost premiată cu Marele Premiu, în 1973, pentru piesa „Încredere”, compusă de Ion Cristinoiu și în 1975 pentru piesa „La malul mării”, de Temistocle Popa.
În 1980, Marina Voica împreună cu cel de-al doilea soţ, medicul Viorel Teodorescu, a decis să părăsească țara, având intenția de a se stabili în Germania. După doar un an de zile petrecut acolo, intervenind îmbolnăvirea gravă a soțului ei și, apoi, decesul acestuia, Marina Voica a revenit în România. Autoritățile politice ale vremii nu i-au iertat însă îndrăzneala de a pleca din țară și, cu toate tentativele de a reveni în prim planul vieții artistice și muzicale româmești, Marina Voica a avut de suportat un nedrept boicot politco-ideologic, care s-a manifestat sub forma interdicției de a mai apărea în emisiuni de televiziune și de a mai fi difuzată la radio.
În 1983, Marina Voica a câștigat Marele Trofeu al festivalului de muzică ușoară Mamaia cu piesa compusă de Marius Țeicu, intitulată „Să cântăm azi omenirii”, iar la ediția Mamaia ’84 a lansat piesa „Ore” de Ionel Tudor.
Trebuie spus că în 1983, când Televiziunea Română transmitea în direct festivalul de la Mamaia, aflându-se că Marina Voica a cucerit Marele Trofeu, radio-ul și televiziunea au decis ca evoluția artistei să fie cenzurată și netransmisă pe post, astfel încât publicul telespectator să nu afle cine obținuse laurii concursului.
Însă scrisorile fanilor ei și insistențele lor repetate au făcut ca unii redactori ceva mai curajoși, cum a fost Lucia Popescu Moraru, de la Radio România, să mai difuzeze, din când în când, dar, oricum, foarte rar, șlagărele Marinei Voica. Solista s-a confruntat nu doar cu interdicția ca atare, dar și cu faptul că unii compozitori au ezitat să-i mai ofere piese, atâta timp cât acestea, oricum, nu puteau ajunge pe filiera mass-media la iubitorii genului muzicii pop.
Marina Voica a devenit apoi compozitoare şi textieră, una din numeroasele astfel de piese fiind “Într-un colţ de cafenea…”, o piesă care va deveni obligatorie la orice concert al artistei.
După 1990 i-au fost editate, la diferite case de discuri, LP-uri și CD-uri, Marina Voica, Cântece vechi, cântece noi, Într-un colț de cafenea (Și afară plouă, plouă), albume ce reunesc mai cu seamă compozițiile proprii ale artistei.
Cu ocazia Zilei Regalității, în anul 2013, în cadrul unei ceremonii ce a avut loc la Castelul Peleș, Marina Voica a primit din partea Casei Regale a României Ordinul Coroana României în grad de Cavaler. Decorația a fost înmânată de Alteța Sa Regală principesa Moștenitoare Margareta a României.
De asemenea, Marina Voica a primit titlul de laureat al referendului anual „Săptămâna”, ediţia 71, Premiul pentru interpretare la Concursul Naţional de Muzică Uşoară „Mamaia 1972”, „Diploma de suflet” din partea sindicatului interpreţilor şi compozitorilor din România, Premiul pentru întreaga carieră – Revista Actualitatea Muzicală 2002, Premiul pentru întreaga carieră – Festivalul RBA 2002, Premiul Performanţei din partea Revistei Actualitatea Muzicală, obţinut pentru recitalul „Mamaia ’92” şi pentru compoziţiile „Cifre” şi „Într-un colţ de cafenea”, Premiu anual din partea Revistei România Mare, primit în anul 2006 pentru întreaga activitate pusă în slujba neamului Românesc, Diploma de onoare din partea TVR cu ocazia aniversării a 40 de ani de festival „Cerbul de Aur”, Diploma de excelenţă din partea festivalului de la Mamaia 2001 obţinută pentru întreaga activitate profesională, Diploma de excelenţa din partea VIP primită la ediţia LXXVI anul 2006, Diploma de excelenţă primită cu ocazia aniversării a 50 de ani de TVR, Diploma de excelenţă din partea Radio România Actualităţi, primită cu ocazia ediţiei a VII-a a Premiilor Muzicale – martie 2009.
De câţiva ani, Marina Voica s-a stabilit la Breaza, iar mai toate televiziunile au filmat aici casa şi, mai ales grădina superbă a Marinei. Administraţia locală a oraşului Breaza i-a decernat titlul “Cetăţean de onoare”, întregind astfel cea mai liniştită şi mulţumitoare perioadă a vieţii, după cum mărturiseşte artista.
