După un început euforic – eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord –, trupele române au continuat operațiunile militare la Odesa, Stalingrad, Crimeea. Pierderile au fost mari: numai în 1941 Armata Română a piedut 130.000 militari morți, răniți și dispăruți. S-au adăugat marile pierderi suferite de Armata a 3-a la cotul Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă (sfârșitul anului 1941 – începutul anului 1943) – aproape 183.000 de militari morți, răniți și dispăruți. Moralul trupei a început să scadă. Soldatul român nu înțelegea de ce trebuie să lupte atât de departe de casă în condiții grele (ierni geroase și veri toride), cu pierderi mari. La aceasta se aduga teama de prizonierat, circulând zvonuri că militarii români capturați de sovietici sunt torturați înainte de a fi uciși. Începând cu anul 1943, aviația americană a început bombardarea câmpurilor petrolifere și ale rafinărilor aflate în zona Ploiești – Câmpina. Soldații români au început să-și arate deshis nemulțumirea, după cum a constatat generalul ConstatinVasiliu Rășcanu – comanantul Corpului 5 Teritorial.
„Pe 29 iulie 1944, am plecat să inspectez unităţile de recruţi din Divizia a 5- a. (….) Pe drum m-am oprit la postul de comandă al Corpului 7 Armată, unde l-am găsit pe generalul Cosma Gheorghe, comandantul artileriei corpului de armată. El mi-a descris situaţia de pe front, mi-a spus că este bună ca poziţie de rezistenţă. Însă moralul ofiţerilor şi soldaţilor este mult scăzut şi toţi sunt îndârjiți contra regimului şi a nemților de la care se spune că se trag toată nenorocirile. La plecare, generalul Cosma mi-a spus: „Domnule general, nu se mai poate! Luaţi măsuri! Oamenii nu mai pot suporta regimul [Antonescu] şi pe nemţi!” După această inspecție m-am întors la punctul meu de comandă, la Breaza. În noaptea de 1/2 august, aviaţia americană a aruncat câteva bombe în apropierea Crângului Bod şi a aeroportului de la Târgşoru Nou.
Un avion american a fost doborât la nord de Strejnic. Mareşalul Antonescu, însoţit de generalul german [Alfred] Gestenberg, a venit în dimineaţa zilei de 2 august, orele 11:00, la locul unde a căzut avionul. Mă găseam în faţa avionului căzut, aproape de mareşalul Ion Antonescu, căruia generalul Gestenberg se plângea de neatenţia şi dezinteresarea mea şi a ofiţerilor din Comandamentul Teritorial faţă de măsurile dictate de Comandamentul German. În apropiere era un şanţ care servea de adăpost în timpul bombardamentului pentru soldaţi. În şanţ, un soldat înalt, slab, care se ţinea cu mâinile de spate. Alături de şanţ era o groapă mare şi malul şanţului dărâmat, cu pământul în şanţ. Ce se întâmplase? În timpul bombardamentului, o bombă a căzut pe locul unde era groapa. Pământul de pe mal s-a dărâmat peste soldatul care era adăpostit în şanţ… Mareşalul se uită la soldat, la şanţ, la mine şi, poate, ca să satisfacă pe Gestenberg îmi spune scurt: „Dvs. nu vă interesaţi cum se fac aceste şanţuri. Ele trebuie să fie adânci, să treacă de capul omului.” La auzul celor spuse de mareşal, soldatul a spus: „Apoi dacă şanţul era mai adânc, nu mai ieşeam eu din el!…Mai bine, domnule mareşal, aţi aranja să nu mai arunce bombe pe noi!” Mareşalul Antonescu nu a mai zis nimic. A agitat puţin cravaşa din mână, a plecat de lângă şanţ, însă a înţeles că şi simplul soldat este sătul de război… „
[Interviu realizat de Eleonora Cofas – Muzeul de istorie București, 1974]
