Dante Alighieri a murit la Ravenna în noaptea dintre 13 și 14 septembrie 1321. Marele poet, pe lângă faptul că a fost autorul Divinei Comedii, era un om în carne și oase, legat de legile naturii care asigură un ciclu de viață care are întotdeauna un început și un sfârșit. Aceasta este o certitudine.
În ceea ce priveşte ce s-a întâmplat cu rămășițele lui Dante (și nu numai cu acelea) după moartea sa, apar incertitudinile, îndoielile și temerile care persistă şi acum, la şapte secole după moartea sa şi cărora știința le-ar putea pune capăt, sau cel puţin încearcă. Pentru a reconstitui unele dintre evenimentele post mortem ale lui Dante, ne-am adresat lui Giorgio Gruppioni, fost profesor de antropologie la Universitatea din Bologna, campusul Ravenna.
După cum s-a scris, în noaptea dintre 13 și 14 septembrie, Dante Alighieri moare la Ravenna: aici fusese găzduit de ceva timp de Guido Novello da Polenta pentru care îndeplinea deseori misiuni politice. Una dintre acestea l-a dus la Veneția, oraşul lagună fiind în conflict cu Novello din cauza atacurilor continue asupra navelor sale de către galerele de la Ravenna. Dogele, supărat, s-a coalizat cu Forlì împotriva lui Guido Novello care, știind foarte bine că riscă mult, l-a trimis pe Dante în orașul lagună pentru a mijloci pentru el în fața Senatului. Dante a reușit să evite ciocnirea, cu toate acestea, în timpul întoarcerii la Ravenna a contractat malaria care i-a cauzat moartea, la doar 56 de ani.
„Nu este 100% sigur că malaria a fost cauza morţii a lui Dante – spune Gruppioni vorbind cu Fattoquotidiano.it – lipsesc documente care dovedesc atât decizia lui Novello de a-l trimite pe Dante la Veneția, cât și prezența marelui poet în orașul lagună. Singurul document care afirmă că Dante moare după întoarcerea de la Veneția este Cronica de Giovanni Villani, deoarece Giovanni Boccaccio, care a documentat șederea lui Dante la Ravenna, nu face nicio mențiune despre plecarea acestuia la Veneția. În concluzie, afirmația potrivit căreia moartea lui Dante a fost o urmare a malariei îi este atribuită lui Stefano Cavazzuti, un medic din secolul al XIX-lea, care a explicat că pur și simplu, în loc să se întoarcă pe mare, în cazul în care ar fi mers cu adevărat la Veneția, Dante s-ar fi întors pe uscat, trecând prin văile Comacchio, unde era plin de țânțari. Însă aceasta este o simplă ipoteză – conchide Gruppioni – neacceptată de documente „.
Mai există apoi problema osemintelor, plină de ciudățenii, pentru că se vede că asta a fost soarta lui Dante, să nu aibă pace nici mort. Se știe că după decesul său, rămășițele lui Dante au fost păstrate timp de aproape două secole în Biserica Fraților Minori din Ravenna. În această perioadă, florentinii au încercat să recupereze osemintele lui Dante de la Ravenna. Prima oară pe 23 decembrie 1396, când Florența „şi-a manifestat intenția solemnă de a construi pentru Dante şi alţi iluştri toscani mausolee în templul S. Maria del Fiore, hotărând să le ceară osemintele de la cei care le posedau”, scrie într-un text din Ravenna datat 1870. A doua încercare a avut loc la aproximativ 33 de ani după prima : „În 1429, Signoria de la Florența îi ceruse, pentru prima dată, lui Ostasio, signore di Polenta, corpul lui Dante, dorind să ridice un monument. Ostasio s-a opus printr-un refuz ferm„ așa cum indică un volum din 1921. Ar fi putut avea mai mult succes cererea semnată de aproximativ douăzeci de academicieni florentini – printre care s-a numărat şi Michelangelo Buonarroti -care s-au a oferit să construiască monumentul funerar al marelui poet – cerere adresată Papei Leon al X-lea în 1519. Păcar doar că – poate între 1515 și 1519 – călugării apropiatei mănăstirii San Francesco au luat în secret osemintele lui Dante, punându-le într-un loc necunoscut chiar de mănăstire. Loc în care au rămas probabil încă trei secole, sau până la suprimarea napoleonică a corpurilor ecleziastice din 1810, când rămășițele poetului au fost mutate din nou în „cimitirul Braccioforte” unde au fost descoperite- aproape ca prin minune, pentru că nu erau căutate – în 1865, întâmplător, cu ocazia celui de-al șaselea centenar de la nașterea lui Dante. Printre altele, tocmai atunci, un muncitor neîndemânatic care a luat parte la descoperire – un anume Maurizio Pancerasi din Bologna – a sustras câteva fragmente din oasele lui Dante și a încercat să le vândă, fără succes, Municipalităţii din Florența.
Mai mult de jumătate de secol mai târziu, osemintele lui Dante au fost supuse unei reconstituiri care s-a desfăşurat între 28 și 31 octombrie 1921, graţie căreia avem volumul Dantis Bones –
scris de Fabio Frassetto și publicat în 1933 – care rămâne până în prezent cel mai recent și mai complet studiu asupra caracteristicilor fizice ale lui Dante. Este evident că tentativa nu a reușit să rezolve numeroasele dubii legate de iconografia lui Dante, care rămân încă deschise.
Începând cu profilul lui Dante: o școală de gândire creată de faimosul istoric vienez Ernst Gombrich, la sfârșitul anilor șaptezeci ai secolului trecut, exclude de fapt că osemintele păstrate în Capela Podestà del Bargello din Florența – care au inspirat majoritatea imaginilor lui Dante pe care le știm cu toții – pot fi cu adevărat cele ale poetului. Așa cum s-a scris la început, știința ar putea ajuta la rezolvarea multor enigme care îl înconjoară pe omul Dante. Deoarece a trecut exact un secol de la ultima recunoaștere a oaselor, iar instrumentarul folosit astăzi poate da răspunsuri la întrebări care pornesc de la căutarea genomului, până la cea a urmelor de plasmodium falciparum, parazitul responsabil de transmiterea malariei, de la proiectarea craniului (care nu a fost niciodată realizată, dar care ar ajuta la descoperirea adevăratului chip al lui Dante) până la studiul biomolecular al rămășițelor sale, elemente care ne-at ajuta să înțelegem cum a trăit și de ce patologii ar fi putut suferi marele poet florentin.
Pentru a nu mai vorbi, în cele din urmă, că în mormântul lui Dante din Ravenna, sub un mic altar se află epigraful în latină care, potrivit istoriei ar fi fost dictat de Bernardo da Canaccio la cererea lui Guido Novello, dar care a fost gravat de-abia în 1357. Ei bine, se pare că nici măcar această atribuire nu ar fi sigură: într-un manuscris de la mijlocul secolului al XVIII-lea al Academiei Florentină Colombaria citim că însuși Alighieri a compus epitaful înainte de a muri; o declarație împărtășită de cel puțin alte câteva texte din aproape aceeași perioadă cu cea a academiei. www.ilfattoquotidiano.it
https://www.ilfattoquotidiano.it/2021/09/12/dante-dal-decesso-per-malaria-al-famoso-profilo-forse-falso-tutte-i-dubbi-ancora-irrisolti-a-700-anni-dalla
Articol de Marco Ferri
Traducerea Cătălina Păunel/cpaunel
