Înfrângerile suferite pe front în anii 1943 – 1944 au demoralizat și corpul ofiteresc. Au început să apară voci care spuneau că războiul dus alături de Germania va duce România la catastrofă. O serie de personalități politice (Iuliu Maniau, Gheorghe Brătianu, Constantin Titel Petrescu) au început să caute o ieșire onorabilă din război. Au fost trimiși emisari la Cairo, Stockholm și Lisabona pentru a deschide canale de comunicare cu aliații. Răspunsul occidentalilor a fost dureros pentru români: pentru că am participat la războiul antisovietic, trebuie să negociem cu URSS. Iar poziția rușilor a fost categorică: “capitularea necondiționată”. În aceste condiţii, atât Iuliu Maniu, cât și Regele Mihai au încercat să stabilească legături cu fruntașii comuniști aflați în România, în speranța că vor deschide un canal de comunicare cu Moscova. În Arhiva de Istorie Orală se păstrează amintirile a trei ofițeri care au participat la evenimentele din 1944:
Colonel Traian Borcescu [șeful Secției II Contrainformații – Serviciul Special de Informații]:
“Primele tatonări pentru ieşirea din război au fost făcute de Ion Antonescu în 1943, acţionând prin ambasadorul Victor Cădere şi Ion Pangal la Lisabona, aceştia folosindu-se de numele lui Iuliu Maniu şi al lui Brătianu. În decembrie 1943, Mihai Antonescu trimite prin aceşti ambasadori propuneri concrete făcute britanicilor, dar tratate cu indiferenţă de către SUA şi de sovietici. Regele Mihai, deşi tânăr, dar conştient că poartă o răspundere asupra poporului său, prin Bianu, ia contact cu Lucreţiu Pătrăşcanu la Cota 1400 din Sinaia, pentru a cunoaşte punctul de vedere al comunistului, cât şi despre viitorul monarhiei. Eu ştiam de aceste întâlniri. Bianu era în legătură directă cu mine. El fusese subdirector general al Direcţiei Siguranţei de Stat. Al doilea fir: chestorul Vişan de la Poliţia din Sinaia, care era în subordinele noastre, şi apoi inspectorul de poliţie Strătilescu, care lucra iarăşi cu mine. Aşa că aveam vreo două-trei fire. Deci, prin Bianu regele l-a adus pe Pătrăşcanu la Cota 1400 şi ca să nu simtă nemţii acest lucru, s-a înscenat un exerciţiu militar de către maior Anton Dumitrescu în jurul cotei, şi regele era acolo ca să asiste la instrucţie. De fapt, era întrevederea cu Lucreţiu Pătrăşcanu. Au mai fost şi altele. (…) În mai 1944 (…), din proprie iniţiativă am trimis pe locotenentul Victor Ionescu, echipat cu două maşini şi agenţi, să îl aducă pe Lucreţiu Pătrăşcanu de la Poiana Ţapului în Bucureşti şi l-am instalat în imobilul avocatului Torosian din Strada Armenească numărul 14, despre care ştiam că este partizan comunist, însă lucra şi cu noi. Pe Pătrăşcanu l-am adus în casa avocatului Torosian, la primul etaj. Deasupra lui, din prevedere, am închiriat un alt apartament, în care mi-am instalat agentul meu, avocatul Orenstein, care mă ţinea la curent. Ştiam că, potrivit principiilor partidului, ei nu stau în acelaşi loc, se furişează în diferite locuri clandestine unde au contacte, mai ales că Lucreţiu Pătrăşcanu era în contact cu Emil Bodnăraş. Mareşalul fusese informat că s-a format un Bloc Democratic, în care partidele istorice au făcut o tranzacţie şi cu Partidul Comunist Român. Ion Antonescu: „Dar ce, există Partid Comunist?! Ştiam că sunt câţiva muncitori şi restul sunt în lagărul de la Târgu Jiu…” Or, acţiunea de refacere şi de reactivare a Partidului Comunist era făcută de Bodnăraş, la sugestia Moscovei, prin Lucreţiu Pătrăşcanu, care era o figură cunoscută, era singurul intelectual atunci în Partidul Comunist. Mareşalul ştia tot ce se întâmplă în ţară. Nu se întâmpla nimic fără să ştie el. Într-o zi, Lucreţiu Pătrăşcanu iese pe strada Dorobanţi cu Bodnăraş şi, din întâmplare, trecea şi colonelul Dămăceanu. Le-a făcut cunoştinţă. De abia în mai ’44 Emil Bodnăraş îl cunoaşte pe Dămăceanu. Bodnăraş, care era informat de posibilităţile pe care le are Dămăceanu la Palat, îl captează de aşa manieră încât devin foarte buni prieteni. Până şi schimb de informaţii făceau între ei. Aşa că Lucreţiu Pătrăşcanu înlesnise această întrevedere şi se întăreşte acum acţiunea Partidului Comunist prin Lucreţiu Pătrăşcanu care cunoştea şi profesori universitari. Deci, Ion Antonescu: „Ia să vorbesc şi eu cu acest Lucreţiu Pătrăşcanu…” Întrevederea dintre Ion Antonescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu nu a mai avut loc, dar i-am raportat că Lucreţiu Pătrăşcanu nu crede în victoria germană, că depinde de sprijinul Apusului cât va dura ocupaţia rusă în România. Că asta îl interesa pe mareşal – şi părerea lui Lucreţiu Pătrăşcanu asta a fost, că nu ştia nici el ce sprijin va acorda Apusul României, astfel ca şederea ruşilor în ţară să fie cât mai scurtă. (….) La 26-27 august, colonelul Dămăceanu, fără aprobarea Marelui Stat Major, a dispus să elibereze din depozitele armatei armament şi muniţii pentru gărzile patriotice conduse de Emil Bodnăraş. Marele Stat Major m-a întrebat cine a dat ordin. “Dumneavoastră sunteţi deja în guvern cu ei, întrebaţi-l pe Dămăceanu care /fusese numit subsecretar de stat/. Nu depinde de mine.” (…) Încă din toamna lui ’43, Bodnăraș a cerut 3.000 de arme. Era hăt!, de când a format gărzile patriotice. El spera că va da lovitura cu cei 3.000 de oameni bine înarmaţi! Eu n-am putut [să aprob]… Ştiam că au hotărât recrutări de tineri muncitori de la fabrici, că din oameni devotaţi partidului vor forma aşa-zisele gărzi patriotice. Dar ce anume, cum vor fi înarmate … n-am ştiut! Numai o simplă informaţie am avut, atât. Şi m-am convins de existenţa lor de îndată ce s-a cerut armament pentru 3.000 de oameni. Atunci mi-am dat seama că deja are formate [gărzile patriotice]!”
[Interviu realizat de Mariana Conovici şi Octavian Silivestru, Secția de Istorie Orală, 1995]
Maior Anton Dumitrescu [comandantul Batalionului de gardă de la Palatul Regal]:
“După ce regele a vrut să-l aresteze la Sinaia pe 4 ianuarie 1944, s-a simţit obligat să-mi spună: “Uite de ce s-a amânat: am primit comunicarea cifrată de la Cairo, prin Rică Georgescu, [inginerul] de la Snagov…. mesajul l-a primit Ioaniţiu… să amânăm arestarea sine die. Dar din acest moment să luăm legătura cu Partidul Comunist”. Acum regele căuta legătură cu Partidul Comunist, deși grupul militarilor cu Dămăceanu luase legătura cu comuniștii. Acum regele avea dezlegare de la Cairo să ia legătura cu comuniştii. În acest scop, m-a trimis şi l-am adus pe dr. Bianu. Dr. Bianu, după ce i-am comunicat acest lucru, a mers la Poiana Ţapului unde Pătrăşcanu avea domiciliul forţat, la Pensiunea Crivăţ. Alături de această pensiune aveam noi două companii la Piatra Arsă, pentru ca să blocăm drumul Bucureşti-Sinaia– Predeal în ipoteza că făceau arestarea acolo. A fost şi ipoteza să facem arestarea în Preşedinţie, la Comandamentul Militar, la statuia Aviatorilor. Bianu a luat legătura cu Pătrăşcanu. După ce a luat legătura cu Pătrăşcanu, a mers tot cu mine la rege și i-a spus cele ce-a discutat cu el. Pătrășcanu era supravegheat de Siguranță, așa că mi-a spus: “Dumneata iei măsuri cu ofiţerii de la cele două companii… ca în caz că se întâmplă ceva, să-l ajute, să-l protejeze. Dar dta să n-ai niciun contact cu el…” Deci regele a luat legătura cu Pătrăşcanu numai prin Bianu. Mai târziu aceste legături se vor multiplica prin Dămăceanu, apoi prin Sănătescu și mai târziu prin Mircea Ioaniţiu. Dar Dămăceanu îl avea în plus pe inginer Ceauşu [Bodnăraş] cu care Bianu nu a luat niciodată legătura
Şi acuma începeam să ne apropiem încet-încet, cu paşi mai mari, către sfârşit. Acum colonelul Dămăceanu şi colonelul Rusescu au intensificat relaţiile lor cu regele şi tot acuma Dămăceanu a luat legătura cu inginerul Ceauşu [Emil Bodnaraș]. Eu nu pot să dau date de câte ori se întâlnea Ceauşu cu Dămăceanu pentru că eu nu luam parte. Eu, cel mult, pot să spun că regele îmi spunea: „Titi (adică Dămăceanu) duce o acţiune separată cu comuniştii. Dar pe mine nu mă angajează cu nimic”. Şi Dămăceanu lucra intens cu comuniştii. Mai mult îmi scăpa Rusescu, deşi eu niciodată n-am întrebat pe nimeni”.
[Interviu realizat de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie București, 1974]
Colonel Dumitru Dămăceanu [Șef al Statului Major – Comandamentul Militar al Capitalei]:
„Legătura cu Partidul Comunist am luat-o la sfârșitul lunii mai 1944, la o consfătuire, la Palatul Regal. Acolo era prezentă şi o persoană pe care eu nu o cunoșteam. Generalul Sănătescu mi-a spus că este Lucreţiu Pătrăşcanu. Era primul comunist pe care l-am cunoscut eu. Al doilea comunist a fost inginerul Ceauşu, pe care l-am cunoscut în primele zile ale lunii iunie 1944. (…) Concepţia P.C.R. a fost aceea de a se asocia cu oricine ar fi ajutat la înlăturarea lui Antonescu. Tot partidul ştia că regele nu se afla în relaţii bune cu Antonescu. Şi, în august 1943, partidul a luat legătura cu Palatul Regal prin Lucreţiu Pătrăşcanu, care era văr cu colonelul [Octav] Ulea [șeful Casei Militare a Palatului]. (….) În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc consfătuirea conspirativă din Calea Moşilor 103. La această consfătuire au asistat şase persoane: două din partea PCR – inginerul Ceauşu şi Lucreţiu Pătrăşcanu, una din partea partidului de dreapta [PNT] – Grigore Niculescu-Buzeşti, trei din partea Palatului Regal – generalul Sănătescu, Mocsony Stârcea şi Mircea Ioaniţiu. Şi doi din partea Armatei – generalul Mihail şi eu, colonelul Dămăceanu.
La această consfătuire s-au analizat şase probleme. Nu mă voi opri decât asupra a două. Şi anume, în această consfătuire “inginerul Ceauşu” a expus modalitatea de răsturnare a regimului lui Antonescu. Această modalitate, după părerea mea, cuprinde trei elemente de bază, adică: antrenarea maselor, acţiune prin forţă şi acţiune cu arma în mână.
A două problemă: s-a constituit Comitetul Militar, însărcinat cu pregătirea armatei. Trei persoane: generalul Mihail, preşedinte, generalul Vasiliu-Răşcanu, însărcinat cu pregătirea militară a armatei de pe Valea Prahovei, şi colonelul Dămăceanu, însărcinat cu pregătirea armatei în București. (…)
Am colaborat direct cu împuternicitul partidului, cu reprezentantul său şi anume “inginerul Ceauşu”, care era numele conspirativ al lui Emil Bodnăraş. Timp de 70 de zile, între 14 iunie şi 23 august, nu l-am cunoscut decât sub numele de “inginerul Ceauşu”. Adevăratul nume de Bodnăraş l-am cunoscut târziu, în seara de 23 august, către orele 21, când a venit la Comandamentul Militar al Capitalei să se intereseze de mersul evenimentelor.
Pregătirea armatei s-a făcut, după câte îmi amintesc, în vreo 32 de şedinţe conspirative care au avut loc la Palatul Regal, cu Regele Mihai, altele la Mocsonyi Stârcea acasă, în Şoseaua Kiseleff numărul 51; în strada Tirana numărul 3, la locotenent colonel Cristea şi în Splaiul Independenţei numărul 27, la maiorul Tilea. Majoritatea au avut loc însă în locuinţa mea din strada Naum Râmniceanu 37. La unele consfătuiri au asistat mai mulţi. La altele am fost numai “inginerul Ceauşu” şi cu mine. Când mă întâlneam la mine acasă cu “inginerul Ceauşu” întâi fixam ziua şi ora viitoarei întâlniri și controlam a doua ieşire de siguranţă din casă. Apoi ne aşezam la birou, ne scoteam din buzunare pistoalele – “inginerul Ceauşu” Colt-ul, iar eu Mauser-ul –, pe care le puneam la dreapta noastră şi începeam lucrul. Au fost şi alte consfătuiri la care eu însă n-am participat. Au mai fost şi două întâlniri cu “inginerul Ceauşu” pe Calea Dorobanţi. La o anumită oră mă întâlneam cu “inginerul Ceauşu” (…) în dreptul Bisericii Floreasca. Când ne întâlneam, nu ne opream. Mai făceam aproximativ 100 m unul într-o direcţie, altul în cealaltă direcţie şi dacă nu vedeam nimic suspect ne întorceam şi nu stăteam împreună decât maximum un minut sau două, când sau vorbeam sau îmi dădea “inginerul Ceauşu” o notiţă scrisă. (…) Precizez că pregătirea armatei a avut un rol determinant în reuşita [loviturii de la 23 August]. A reuşit şi pentru că a fost bine pregătită, atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere militar”.
[Interviu realizat de Eleonora Cofas, Muzeul de istorie Bucuresti, 1975]
