Relațiile dintre Regele Mihai și mareșalul Antonescu nu au fost niciodată cordiale. Regele Mihai considera că, datorită poziție sale, trebuie să fie informat de toate deciziile impotante pe care le lua Antonescu și Guvernul român. La rândul său, mareșalul Antonescu, în calitate de Conducător al statului, considera că nu este obligat să informeze un rege de 22 -23 de ani. În același timp, credea că atitudinea regelui se datora influenței pe care o exercita anturajul de la Palatul Regal (consilieri, ofițeri). De aceea, a luat hotărârea să îndepărteze pe unul dintre apropiații regelui. Spre surprinderea lui Antonescu, Regele Mihai a reușit să se impună și să obțină anularea ordinului prin care consilierul său era îndepărtat. Un martor al acestui moment de tensiune între Regele Mihai și mareșalul Antonescu a fost maiorul Anton Dumitrescu din Batalionul de Gardă.
„La 2 sau 3 februarie 1943, a izbucnit un moment de tensiune între Ion Antonescu și Regele Mihai. Ion Stârcea, consilier al Mareșalului Curții, era detaşat la Ministerul de Externe. Și Stârcea, în diferite cercuri pe care le frecventa, a avut limba cam lungă. Şi a ajuns la urechile lui Antonescu că regele nu e încântat deloc de colaborarea cu nemţii, că ar prefera o altă colaborare. Rezultatul a fost că într-o zi s-a trimis la Palatul Regal din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, adică a lui Antonescu, ordinul ca fruntaşul TR [termen redus] Stârcea Ion să fie mobilizat şi repartizat Regimentului 2 greu. Stârcea, care ştia că e mobilizat pe loc, s-a dus la rege şi îi spune : „Uite, Majestate, Antonescu vrea…” Regele şi-a pus apostila pe acest ordin: „Nu aprob”. După care, șeful Casei Militare l-a dus la Antonescu. Răspunsul lui Antonescu a fost: „[Regele] să-şi facă bagajele! Şi vom vedea ce hotărâm…” Într-adevăr, regele şi-a făcut bagajele. A doua zi, mă pomenesc – eram la Făgăraş, la un curs de comandament – cu şoferul Nae Cizmaru, cu maşina, [care] mi-a spus: „Sunteţi chemat de rege”.
„Bine, dar eu aici sunt la curs!” Am mers la generalul Bardan, care a înţeles și mi-a spus: „Fă un raport de boală, lasă-l la mine şi pleacă”. Am plecat imediat și noaptea am sosit la București și m-am dus la la rege. Casa Nouă era numai cu geamantane pe săli. Mă prezint: „Să trăiţi, Majestate! Ce-i cu bagajele astea?” Zice: „Nu ţi-a spus Nae?” „Nu mi-a spus…” Și mi-a povestit că s-a opus trimiterii pe front a lui Stârcea, ceea ce a atras furia lui Antonescu, care a spus că îi va stabili un domiciliu obligatoriu. Regele îmi spune: „Te-am chemat ca să te duci să anunţi pe dr. Bianu [fost director al Poliției de Siguranță]”. Am plecat la Bianu noaptea, în [strada] Alecu Russo nr. 3. L-am anunţat pe Bianu. Bianu a spus: „Eu nu pot să-ţi dau nici un răspuns, decât atât: că eu caut pe orice cale să iau legătura cu preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie”. Lupu era capul justiţiei noastre. S-a dus Bianu la el şi de acolo mi-a dat mie telefon să mă duc din nou în Alecu Russo. M-am dus şi mi-a comunicat că Lupu ar fi spus: „Nici Hitler, nici Antonescu nu pot să-l demită pe rege decât printr-un plebiscit. Altfel nu se poate realiza acest lucru”. Comunic regelui. Regele mă trimite din nou la Bianu: „Vreau să vorbesc eu cu Lupu”. Şi-n noaptea următoare l-a adus Bianu pe Lupu la Biserica Kretzulescu. Acolo aveam o poartă secretă, l-am introdus pe Lupu, care a stat de vorbă cu regele. Eu n-am luat parte la [întâlnire]…, dar mi s-a comunicat…
A doua zi dimineaţă, şeful Casei Militare, generalul Codreanu, s-a dus la Antonescu și i-a spus: „Regele este gata să execute orice dispoziţie, dar numai în urma unui plebiscit!” Rezultatul: generalul Codreanu a fost schimbat imediat din funcţia de şef al Casei Militare şi mareşal al Curţii și în locul lui a fost adus generalul Sănătescu. Sănătescu, care avea priză mare nu numai în armată, ci şi la Antonescu – erau prieteni dinainte – a căutat să calmeze [relaţiile], cât s-a putut, bineînţeles. Iar regele, din momentul când a fost amenințat cu domiciliu obligatoriu, s-a convins că „divorţul” se apropie”.
[Interviu realizat de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie București, 1974]
