Imediat după intrarea României în război (21 iunie 1941), generalul Antonescu a avut grijă să-și organizeze propria unitate de pază. Dacă la început această unitate a avut efectivul unui batalion (trei companii de infanterie și o companie de armament greu), curând unitatea de pază s-a mărit, transformându-se într-un regiment. După primul bombardament american asupra Bucureștiului, Regimentul de Gardă al mareșalului Antonescu a fost dispersat, iar Batalionul I care îi asigura paza a fost fărâmițat. A fost neglijență? A fost trădare? Așa se face că la 23 August 1944, pentru paza mareșalului în București se găsea doar o mică subunitate care nu a putut interveni pentru eliberarea lui Antonescu. Un martor al acestor evimente a fost Mircea Alboiu – sublocotenent în Regimentul de Gardă al mareșalului Ion Antonescu.
„Regimentul de Gardă al mareşalului Antonescu la început a fost organizat sub forma unui batalion de gardă. Era compus din trei companii de infanterie şi o companie de armament greu. Misiunea sa era de a asigura paza Preşedinţiei [Consiliului de Miniştri], paza mareşalului la vila de la Băneasa [vilă care a aparținut filosofului Nae Ionescu] şi la vila de la Predeal [proprietate personală a mareșalului]. În acelaşi timp, regimentul trebuia să asigure şi prezentările de onoare în cadrul unor vizite de stat. După 1942, batalionul a fost mărit. Regimentul de Gardă a funcţionat cu efective complete şi sub comanda unică până în aprilie 1944. La Poienari, aveam armament de infanterie, puşti, puşti mitraliere, mitraliere şi un tun de 20 mm, un flack, unul sau două aruncătoare mici de 84 mm. Armament puţin. Era doar armament de infanterie în dotare. La Butimanu aveam puşti, puşti mitraliere şi patru pistoale mitraliere. Cu recruţii nu am apucat sa facem decât trei şedinţe de tragere. Aşa că la 23 August recruţii noştri au fost antrenaţi în luptă aproape nepregătiţi şi nu aveam multă muniţie. Dovadă că la 23 August, când am primit ordin ca Batalionul de la Poienari să se deplaseze spre Bucureşti, noi de-abia am avut să dăm 10 cartuşe pentru fiecare soldat. Vă închipuiţi, enorm de puţin! Iar pentru tunuri am avut doar trei încărcătoare pentru exerciţii de tragere, cu care nu am tras însă niciodată, nu aveam voie…
După primul bombardament american asupra Bucureştiului, comandantul regimentului, colonelul Victor Popescu, a ordonat dispersarea regimentului. Batalionul I, cel care trebuia să asigure, de fapt, paza mareşalului Antonescu şi a locuinţelor sale, a fost fărâmiţat. Compania I, din care am făcut şi eu parte, a fost dispersată în comuna Butimanu, ca să păzească, chipurile! o parte din patrimoniul naţional. Ce însemna „patrimoniu naţional” mi-am dat seama acolo. Era vorba de câteva lăzi cu acte, pe care, de fapt, le păzeau şase subofiţeri de jandarmi şi [mai] era mobila lui Ică Antonescu şi, între altele, şi cele 200 de cămăşi de mătase… Niciodată, nici atunci şi nici acum nu am putut să-mi explic ce rol a avut dispersarea companiei acolo. Compania a II-a la fel, a fost fărămiţată. Un pluton a fost trimis la Predeal, un pluton a fost trimis la Snagov, unde era mareşalul şi Statul său Major, şi un pluton a fost trimis undeva, în jurul Bucureştiului. Deci, practic, Compania a II-a a fost total dispersată.
Exista un parc auto al Preşedinţiei. Maşina mareşalului era Mercedes-ul Benz cu numărul 1942, maşină blindată pe care o conducea, o şofa maiorul Caloinescu Nicolae din fostul Regiment 2 Vânători. Era un tip cochet, isteţ, purta o uniformă care se abătea de la regulile generale, adică avea cozorocul ca francezii, purta pantaloni café au lait, cizme de lac. De fapt şi mareşalul era cochet, purta pantaloni café au lait, cizme de lac. Mareşalul era călăreţ, asta făcea parte din uniforma călăreţilor . Cu trei zile, însă, înainte de arestarea mareşalului, maiorul Caloinescu a dispărut. Nu a mai apărut la Snagov şi atunci s-a făcut apel la ofiţerii de jandarmi, la căpitanul Popescu şi căpitanul Dragoman. Ăştia l-au însoţit pe Antonescu la Palatul Regal. Era însoţit de jandarmi şi cei de la Serviciul Special de Informaţii. Trei maşini, atât. Mareşalul era în faţă, în Mercedes-ul Benz. Aşa se face că la 23 August nu a avut cine să strângă acest regiment într-o comandă unică, ca să intervină pentru eliberarea mareşalului Antonescu”.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1998]
