Comuniştii apar după Primul Război Mondial din aripa „maximaliştilor” social-democraţi, o aripă radicală care îi avea ca model pe bolşevicii din Rusia · 30 ianuarie-3 februarie 1921: la şedinta Consiliului General al Partidului Socialist chestiunea afilierii la Internaţionala a III-a Comunistă (înfiinţată de Lenin în martie 1919) prezintă trei puncte de vedere: al celor de dreapta care se opun, al moderaţilor care o acceptă cu rezerve şi al extremei stângi care cere afilierea imediată şi necondiţionată · 8-12 mai 1921: la Congresul Partidului Socialist dezbaterile pe aceeaşi temă sunt întrerupte de arestările poliţiei · cei care scapă, comuniştii aflaţi sub conducerea unor tineri intelectuali (unul dintre ei, Marcel Pauker, activist al Cominternului) înfiinţează noul partid şi publicaţiile sale · 8 mai 1921 rămâne ca dată a formării Partidului Comunist · 3-4 octombrie 1922: Congresul al II-lea, ţinut la Ploieşti, îl organizează dându-i titulatura „Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste” · este ales secretar general Gheorghe Cristescu, cei care îi vor urma se vor numi „prim-secretari” · acţiunile comuniştilor duse sub lozincile antiromâneşti impuse de Internaţionala a III-a Comunistă (Comintern) vor condamna PCdR la statutul de „minigrup politic” şi vor determina guvernul Ion I.C. Brătianu să îl declare ilegal (11 aprilie 1924) · timp de 20 de ani (1924-1944) PCdR va activa în ilegalitate sau prin intermediul unor organizaţii pe care le va înfiinţa cu acest scop.
Unul dintre fondatorii Partidului Comunist din România (PCdR) a fost Gheorghe Cristescu (1882-1973). Timp de trei ani, de la înfiinţare şi până în 1924, el a fost secretarul general. Mai multe lucruri îl deosebesc de cei care i-au urmat la conducerea partidului până în 1944, dar două dintre ele pot părea stranii: a fost singurul conducător de origine română şi a avut norocul de a nu fi fost ucis de tovarăşii săi, aşa cum s-a întâmplat cu ceilalţi prim-secretari din perioada interbelică.
Dacă în 1918 viitorul secretar general al PCdR scria unui prieten astfel: „La noi în ţară e o viaţă foarte tulbure (…). Tot ce este salariat îşi îndreaptă privirile către răsăritul Rusiei. Mântuirea o văd dărâmând societăţi capitaliste; aici se prevede că, cât de curând, atât ţăranii cât şi orăşenii vor face lucruri care vor fi discutate în lumea internaţională. Suntem împrejmuiţi de o revoluţie şi nu pot crede că vom rămâne izolaţi ca o insulă”, mulţi ani mai târziu Gheorghe Cristescu, dezamăgit, îşi nuanţa părerile, revenea la socialişti, iar în vremea puterii comuniste ajungea chiar la închisoare pentru „trădare”. În 1972, atunci când Muzeul de Istorie al Bucureştiului înregistra interviul care urmează, Cristescu ajunsese un simplu nume printre întemeietorii partidului.
„Haiduc după mamă şi după tată”
„Partidul nostru, denumit Partidul Socialist, al cărui fiu [ca] şi tatăl meu… că sunt născut, crescut, din socialişti. Dar nu numai atât, în sângele meu curge, ca şi-al părinţilor mei, sânge de haiduc şi după mamă şi după tată. […] N-am vrut să plec capul stăpânirii, ori de unde a fost. Chiar stăpânirea noastră, dacă este în contra cerinţii vieţii, în contra nevoilor poporului mă ridic şi în contra lor! […] Eu am vorbit cu Lenin. Lenin a fost informat că eu, în congres la Moscova, am votat contra directivelor lor. L-a izbit pe Lenin: <De ce Cristescu din România a votat contra?>…”
„Trăiască Comuna din toate ţările!”
„Când Lenin era refugiat cu alţii la Zürich sau la Londra, am fost pe-acolo să văd leagănul refugiaţilor. L-a prins mirarea, fiindcă el ştia că eu primeam de la Zürich, din Elveţia, literatură conspirativă din 1902, ’903, ‘4, ‘5, ‘6, ‘7… Cum era trimeasă literatura asta conspirativă?! În butoaie mari. Foaia de expediţie de-acolo era [scrisă astfel:] <Sardele Robert>, că-n vremea aceea, ca şi-acuma, sardelele Robert sunt tot cele mai bune, parcă-ţi mai lasă gura apă! Veneau la antreprize, veneau pe numele unui angrosist socialist armean, membru al partidului din Armenia de sub ocupaţia ţaristă, credincios socialismului şi libertăţii ţării lui… […] Când am ajuns la Paris, am vrut să văd zidul comunarzilor de la Père Lachaise. M-a impresionat enorm! Şi în fiecare piatră este săpat un nume al ucisului comunard. Când am ajuns acolo mai era lume. În avântul meu pentru dragostea celor care au servit pe altarul libertăţii mi-am luat pălăria şi-am aruncat-o în sus şi-am spus <Trăiască Comuna din toate ţările!>”
Tovarăşii pe care Cristescu i-a dat ţării
„Ei bine, dragii mei tovarăşi, revenind la noi în ţară, mi-am făcut datoria, înainte de război. Şi-am fost băgat cu alţi tovarăşi în puşcărie, de trei ori, luptând contra războiului, fiindcă ştiam ce calamitate aduce războiul. Într-una din aceste închisori a fost şi marele scriitor de mai târziu Panait Istrati pe care eu l-am dat literaturii române şi literaturii străine. Patru ani a fost în servici la mine! […]
Am, jos – n-aţi văzut, poate – un tablou, o fotografie cu Ştefan Gheorghiu. Aici au dormit, în casa asta, Panait Istrati, Ştefan Gheorghiu şi alţii. Erau adăpostiţi, ajutaţi cu hrană, că eu… aici este [asemănarea] între mine şi guvernare: să facem tot ce trebuie, să ridicăm prestigiul statului. Dar mai întâi să ridici putinţa de rezistenţă a burţii omului, să aibă hrană, să aibă pâine, să fie sătul şi-atuncea are putere. Asta este cheia, după mine. Fă fabrici, la nevoie. Fă blocuri, la nevoie. Nu să mă laud, pentru străinătate, să fac în conformitate cu necesităţile.”
„Va veni o zi…”
„Eu, în 1905 am ţinut la Clubul Muncitorilor din strada Primăverii nr. 35 o conferinţă [cu tema] O privire în viitor şi spuneam, între altele: <Va veni o zi când omenirea va face călătorie în Lună!> Am terminat printr-o peroraţie. Coborând de la tribună, lumea încântată de modul cum explicam problema a ovaţionat! Tovarăşii intelectuali şi cu muncitorii intelectualizaţi, [mi-au spus] ironic: <Nene Ghiţă, tovarăşe Cristescu, da’cu ce o să ne ducem la Lună? Cu caru’ cu boi? Căruţa cu cai?> Aţi văzut ironizare… Eu am răspuns: <La data când se va pune problema pentru ca să se ducă [oamenii] la Lună, să vadă ce-i acolo, o să se vadă ce va da la lumină geniul uman, ce descoperiri vor face. Şi-atuncea, cu ajutorul lor, se va duce!”
[Interviu de Eleonora Cofas, muzeograf, 1972]
