8-12 mai 1921: la Congresul Partidului Socialist, gruparea radicală care îi avea ca model pe bolşevicii din Uniunea Sovietică se constituie într-un partid comunist · 3-4 octombrie 1922: la Congresul al II-lea ţinut la Ploieşti, partidul se organizează, luându-şi titulatura „Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste” · 6 aprilie 1924: PCdR este scos în afara legii ca partid extremist, cu vederi antinaţionale dictate de Cominternul sub oblăduirea căruia se afla · 1924-1944: comuniştii desfăşoară nenumărate acţiuni ilegale, sabotează sub variate forme „regimul burghezo-moşieresc” şi „fascist”, acaparează sindicatele, constituie diverse organizaţii „de luptă”, coordonează din umbră sau făţiş grevele muncitorimii canalizându-i nemulţumirile economice · îngreunarea vieţii, provocată de Primul Război Mondial, duce la creşterea frustrărilor populaţiei · au loc mai multe greve muncitoreşti, deoarece „nemulţumirea în mase era atât de mare, mizeria atât de adâncă, revolta atât de puternică”, avea să explice mai târziu socialistul Şerban Voinea · 13 decembrie 1918: are loc o grevă la Bucureşti, reprimată cu brutalitate de armată · 20-28 octombrie 1920: are loc greva generală la care participă 400.000 muncitori din toate ramurile industriei şi transporturilor, în care muncitorii cer nu numai drepturi economice, dar şi recunoaşterea sindicatelor lor şi desfiinţarea cenzurii.
În 1916, pe când Bucureştiul era sub ocupaţia trupelor Puterilor Centrale, Constantin Ţiulescu, un copil de 11 ani, intra ucenic la o tăbăcărie. Acolo a luat primele contacte cu mişcarea de stânga şi a auzit de Gheorghe Cristescu, Iancu Olteanu şi alţi comunişti ce îi organizau pe muncitorii care nu plecaseră în refugiu, mobilizându-i să apere fabricile de ocupaţia trupelor germane şi austro-ungare.
După Primul Război, tânărul comunist Ţiulescu (membru al partidului din 1922) avea să intre în Sindicatele Unitare înfiinţate în 1924, apoi în Consiliul Executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc constituit în 1925. Timp de două decenii a luat parte la toate acţiunile ilegaliştilor, ceea ce i-a adus câteva arestări de scurtă durată şi alungarea din mai multe locuri de muncă – patronii nu vroiau să aibă de-a face cu „bolşevicii”…
„Botezul focului”
„Îmi amintesc că în toamna anului 1918, când s-au întors lucrătorii din refugiu, din Moldova, şi am început lucrul, era o situaţie groaznică din punct de vedere al salarizării. Ţiu minte că atuncea un lucrător avea 5 lei pe zi, între 5 şi 6 lei – 7 rar de tot dacă avea! -, iar un kilogram de mălai era 7 lei. În situaţia asta, mi-aduc aminte că începuse o acţiune puternică şi de organizare în sindicate şi de protest, pentru că muncitorii nu puteau pur şi simplu să se hrănească! Organizarea a dus, după cum se ştie, la acţiuni foarte serioase, foarte puternice, acţiuni ale muncitorilor.
De-aia, la 13 decembrie 1918, îmi amintesc cum ne-am încolonat cu toţii, iar lucrătorii tăbăcari mai în vârstă au luat cu ei fel de fel de scule, fel de fel de unelte pe care dacă e nevoie să le folosească, adică dacă tăbara poliţia să aibă cu ce să se apere. Dar n-a fost nevoie de folosit aceste unelte pentru că [atunci] când am ajuns prin dreptul Cercului Militar, pe Calea Victoriei, am şi auzit împuşcături în Piaţa Teatrului Naţional… În felul acesta, pot spune că am luat atuncea parte la <botezul focului>, pentru că, împins din urmă de către coloanele de muncitori spre Teatrul Naţional, am întâlnit la un moment dat cordoanele de jandarmi şi de soldaţi [din Regimentul] Vânători de munte care, fără nicio somaţie, ne-au luat cu patul armei şi ne-au bătut, ne-au tăvălit pe jos, pe trotuar.>
„Când a fost greva generală…”
„Clasa muncitoare era hotărâtă să-şi impună drepturi tot mai bune, de viaţă, pentru că, cu nimic absolut nu se îmbunătăţise situaţia economică, decât că, din punct de vedere organizatoric, era mai bine, erau mai bine organizaţi. Totuşi, când a fost greva generală [în 1920] îmi amintesc că ne-am adunat în faţa făbricii. Eu, fiind încă în situaţia de ucenic, trebuia să fac focurile de dimineaţă şi [în acea zi] stăteam în faţa făbricii şi la un moment dat a ieşit un maistru de acolo şi a spus: <Treci, mă şi fă focurile!> Am spus: <Suntem în grevă, grevă generală>. Atuncea a dat să pună mâna pe mine, să mă tragă în fabrică, lucrătorii m-au apărat. Şi-n felul acesta, am stat acolo cu muncitorii, până când au venit jandarmii şi ne-a alungat.
Ei, ce s-a făcut mai departe se ştie. A fost o serie întreagă de maşinării, o serie întreagă de uneltiri puse de către guvernul care era atuncea la cârma ţării [condus de Alexandru Vaida-Voevod], împreună cu anumiţi conducători care se strecuraseră în mişcarea noastră sindicală. Şi-n felul acesta, ţin minte că într-o bună zi am văzut că lipsesc vreo 10 lucrători din fabrica noastră şi am aflat că au fost arestaţi. Unii au fost duşi la Curtea Marţială şi alţii la închisoarea Văcăreşti”.
„Funduliţe roşii pentru tovarăşii delegaţi”
„Imediat după congres [în 1921], aproape 350 de tovarăşi au fost arestaţi, restul care am rămas, care avusesem munci <tehnice> [!] mai mult – de pildă, cum a fost cu mine, că a trebuit să difuzez ziarul Socialismul, iar alţi colegi de-ai mei, tot ucenici, au avut sarcina să puie funduliţe roşii la tovarăşii delegaţi care vin la congres – noi, împreună cu alţi tovarăşi care făceau un fel de pază acolo, la congres, am avut voie să mergem în sală. Dar, după ce tovarăşii au fost arestaţi şi transportaţi o parte din ei la Curtea Marţială şi altă parte la Văcăreşti, cei rămaşi afară împreună cu tovarăşi conducători care nu fuseseră arestaţi, nefiind în momentul acela în sală, a început o acţiune de protest în toate făbricile din capitală, în care ceream eliberarea lor. Ţiu minte că nu numai în făbricile de pielărie şi încălţăminte, dar mai ales la Atelierele Centrale CFR, unde fusese arestat tovarăşul Ion Alexandrescu care e membru fondator al partidului şi lucrător acolo. Erau, de asemenea, de la Vulcan, de la Lemaître, o serie de tovarăşi… Şi, în situaţia aceasta, o masă mare de muncitori se lipise de acţiunea asta pentru eliberarea tovarăşilor de la închisoare. […]
În luna aprilie 1922, când mai toţi tovarăşii arestaţi – şi Cruceanu şi Alexandrescu Ion şi o serie întreagă de tovarăşi – au fost eliberaţi, imediat noi am păşit la deschiderea sediului partidului şi primul sediu l-am deschis pe Şoseaua Basarab. Aci au venit muncitori, la deschidere, din toate făbricile şi de la făbricile de bere Bragadiru, toţi au venit, delegaţii de-acolo, [au venit] de au asistat la deschiderea primului sediu al Partidului Comunist.”
„Au început activităţile…”
„Activitatea a început atuncea [în aprilie 1922] cu înscrierea [de membri], la data aceea am fost înscris şi eu în partid. Iar de 1 Mai s-a hotărât ca să se serbeze la Grădina Văraru din Tabaci, era o grădină mare unde se obişnuia să se facă serbări muncitoreşti pe linie sindicală. Şi-mi amintesc că a fost hotărât ca să… eu şi încă un tovarăş, Andrei, tot tăbăcar – care eram tineri şi ne ocupam cu difuzarea ziarelor şi manifestelor care le scotea secţia partidului atuncea – a fost hotărârea atunceaca ca noi să ducem drapelul, când oboseşte unul să-l ia celălalt, să ducem drapelul roşu din [strada] Matei Basarab până în Cuza Vodă acolo, în Tabaci şi la Grădina Văraru. Şi aceasta a fost prima mea demonstraţie, adică şi a altor tovarăşi, dar eu vorbesc acuma de mine. Şi când am trecut prin… aşa, cu capul sus şi cu cântece şi cu strigăte, din centrul oraşului pe lângă Cişmigiu, am coborât pe cheiul gârlei [Dâmboviţei] până în Tabaci. […] La serbarea aceasta s-au strâns bani pentru tovarăşii rămaşi în închisori – nu exista atuncea Ajutorul Roşu – dar totuşi s-au strâns cu tombola, cu fel de fel de jocuri, s-au strâns bani pentru tovarăşii care mai rămăseseră la închisori. […]
Mai departe, după ce s-a deschis sediul partidului s-a înteţit şi teroarea împotriva tovarăşilor noştri activişti. A început o serie întreagă de persecuţii care constau în a-i da afară din instituţii şi din întreprinderi, lucru foarte important de remarcat. Atuncea era o acţiune care era condusă direct de vârfurile burgheziei, pentru că noi am avut tovarăşi care au aderat la partidul comunist, unii erau chiar directori de bancă, erau fel de fel de doctori cu renume, cum a fost Parhon, o serie întreagă de intelectuali care erau bine cunoscuţi de cercurile burgheziei.”
„Când au venit cu dizolvarea partidului”
„În 1924 burghezia nemulţumită de activitatea partidului, a hotărât dizolvarea lui, scoaterea din lege a partidului… Noi, între timp, mai creasem şi o organizaţie largă de mase, Blocul Muncitoresc-Ţărănesc unde eu am fost în conducere, în Comitetul Executiv al acestei organizaţii. Şi astfel că am prins în raza de activitate a Partidului Comunist acuma nu numai sindicaliştii, dar şi o serie întreagă de muncitori şi cetăţeni, intelectuali care aveau vederi mai largi şi mai democrate, nu se fixaseră nici pe linia economică să lupte pentru sindicat, nici pe linia politică să lupte pentru partid, dar totuşi vroiau ca să fie în ţară o ordine în care să fie respectate drepturile democratice. Astfel că Blocul Muncitoresc-Ţărănesc s-a legat, deopotrivă, atâta de ţărani care erau lipsiţi de pământuri şi de drepturi, cât şi de o serie întreagă de mase de intelectuali şi mici negustori care doreau totuşi să fie o orânduire mai dreaptă. Ei, burgheziei noastre nu i-a plăcut nici Blocul Muncitoresc-Ţărănesc. Cu toate acestea, n-a îndrăznit să-l dizolve din capul locului şi s-a oprit numai asupra partidului.
Când au venit cu dizolvarea partidului, a fost o serie de procese înainte. Ţiu minte că în timpul dizolvării, adică procesului guvernului de a dizolva Partidul Comunist, o serie de muncitori au fost şi ei arestaţi. Şi îmi amintesc că printre aceştia am fost şi eu, nu arestat, dar concediat din făbricile de tăbăcărie, pentru activitatea [pe] care o dusesem. În felul acesta, m-am trezit fără drept de a munci, pentru că toate făbricile astea de tăbăcărie erau toate în acelaşi cartier. În felul acesta, Siguranţa şi directorii şi patronii puteau să aibă sub vederea lor pe muncitorii comunişti sau <bolşevici>, cum îi numeau ei atuncea.
Am uitat să spun că noi, tot în anul ăsta, în ‘24, odată cu ilegalizarea partidului, am început să creem şi o serie de sindicate revoluţionare care mai târziu a fost transformate în Sindicatele Unitare şi noi am început acuma organizarea muncitorilor în aceste Sindicate Unitare care avea la bază o luptă intransigentă şi hotărâtă împotriva capitaliştilor, împotriva patronilor.”
[Interviu de Eleonora Cofas, muzeograf, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, 1976]
