8-12 mai 1921: la Congresul general al Partidului Socialist membrii grupării de extremă stângă a Partidului Social-Democrat votează constituirea Partidului Comunist · titulatura „Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste” va fi adoptată la Congresul al II-lea, ţinut la Ploieşti în anul următor · activitatea desfăşurată sub lozincile antiromâneşti dictate de Comintern cu scopul dezagregării României explică de ce partidul este scos în afara legii (Legea Mârzescu) şi de ce, timp de 20 de ani, nu are mai mult de 1000-2000 de adepţi · 1924-1944: după intrarea sa în ilegalitate, PCdR este condus numai de străini desemnaţi direct de la Moscova (E. Köblös, V. Holostenko, A. Danieluk, B. Stefanov, S. Foriş) şi îşi organizează congresele în afara graniţelor.
Iată un ilegalist din Corabia, Marin Popa. Ţinând un discurs cu prilejul sărbătoririi a 100 de ani de la fondarea localităţii natale, Marin Popa se prezenta cu mândrie ca „fiu al oraşului Corabia”. Trecea apoi în revistă acţiunile mişcării socialiste şi comuniste locale, începând cu anul 1905 şi până în momentul discursului, adică în 1971. Atunci a fost făcută înregistrarea care urmează.
Născut cândva la sfârşitul secolului al XIX-lea, cizmar de meserie, tovarăşul Popa aflase despre ideile de stânga de la doi muncitori veniţi din Turnu Severin. Încă din 1905, în plimbările lor duminicale prin Corabia, aceştia îi povestiseră „despre organizare şi socialism”. Cei trei nu au stat mult pe gânduri şi, racolând încă alţi doi tovarăşi de muncă, au făcut o „grupă socialistă” care abia prin 1911 a luat contact cu mişcarea muncitorească din Bucureşti şi s-a alăturat ei. Pornind din acest nucleu local, Marin Popa avea să devină curând un important „agent de propagandă şi agitaţie” admirator al bolşevicilor şi chiar conducător al socialiştilor leninişti din Corabia. Avea să fie doar începutul activităţii sale…
„Cărticelele socialiste” şi Partidul Socialist
„Ajuns în Bucureşti, am lucrat cu severinenii la care eram recomandat, care m-au introdus în organizaţia muncitorească şi socialistă. În anul 1915 când am plecat militar veneam adesea în Corabia, când aduceam cărticele socialiste pe care le distribuiam tovarăşilor din grupa care se mărise cu noi membri. […] Între timp, a început Primul Război Mondial când unii băieţi au plecat din oraş, alţii au fost încorporaţi în armată. Dar cărticelele socialiste au rămas în oraş, din care [au citit] probabil şi unii tineri din liceu, ca Ştefan Voitec, Tudor Ionescu, Nicu Buicliu, Alexandru Mihăileanu şi şi-au însuşit ideile socialiste; la rândul lor le-au propagat şi au luptat pentru înfăptuirea lor.
La 1 Mai 1920 am [fost] demobilizat din armată, după cinci ani de război. Am hotărât să mă stabilesc în oraşul meu natal. Ca militar, am căutat cât posibil să fiu în curent cu mişcarea muncitorească din ţară, precum cea din Internaţională [Comunistă]. Sosind în Corabia plin de entuziasm şi de succesele mişcării muncitoreşti din ţară şi străinătate, plin de admiraţie pentru Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie [din Rusia], am pornit imediat la organizarea sesiunii [secţiei] Partidului Socialist. Împreună cu Petre Georgescu, Ion Ponea, Ion Budura, Mihai Voiculescu, Marin Rotaru, Alexandru Mihăileanu, Constantin Dumitrescu, Constantin Hagitan şi alţii, am format primul comitet de acţiune.”
„Burghezii au ţinut să afle ce vor socialiştii”
„La 20 mai 1920 au avut loc alegeri generale de deputat, am depus liste de candidaţi. […] Am depus o campanie electorală intensă, am ţinut adunări în oraş şi prin mahalale. De asemenea, s-au răspândit manifeste la sate. La adunarea care s-a ţinut în oraş, a luat parte un mare număr de cetăţeni, precum şi negustori, chiar şi unii membri politici burghezi, care au ţinut, din curiozitate, pentru prima oară, să afle şi ei ce vreau [!] socialiştii. Atanasie Grecu, primul candidat, era un muncitor foarte bine pregătit care a făcut o expunere politică la ordinea zilei, arătând care este programul Partidului Socialist; a fost ascultat cu atenţie şi aplaudat. […]
După alegeri, comitetul socialist a intensificat munca de organizare. A închiriat un local cu o sală spaţioasă, Sala Eduard, unde au început să se ţină şedinţe săptămânale, să se facă şezători literare şi dansante, unde ţinea conferinţe cu caracter socialist, se cântau cântece revoluţionare. Muncitorii din port, neavând sindicat, au organizat grupe de partid prin care se ducea activitatea şi munca de lămurire a muncitorilor din port care era aspru exploataţi de negustorii de cereale, ca şi de vătafii portului. Oraşul Corabia, port la Dunăre, era renumit pentru marea cantitate de cereale care se încărcau în şlepuri pentru export. În Corabia, mai toate societăţile de import mari îşi aveau birouri şi reprezentanţii lor. Toată puterea economică a oraşului era portul, unde se scurgeau cerealele din judeţele Romanaţi, precum şi din cele vecine, Dolj şi Teleorman. În oraş nu exista niciun fel de industrie, decât micile ateliere de meseriaşi. În port munceau, însă, peste 500 de muncitori manuali şi căruţaşi care munceau din zori şi până-n noapte pentru un salariu care în majoritate era înghiţit de cârciumile unde se făceau plăţile pentru munca prestată. […] Portul era condus milităreşte, comandantul Portului era un fost comandant de marină, dat afară din armată pentru escrocherii, era ginerele unui moşier din judeţ. Acel căpitan era un reacţionar feroce care teroriza muncitorii în mod bestial. În aceste condiţii de muncă grea şi neplătită corespunzător, secţiunea Partidului Socialist şi-a îndreptat activitatea spre muncitorii din port unde, prin grupele de partid formate, se agita în vederea unor revendicări economice şi sociale.”
„Instrucţiuni, în vederea grevei generale”
„Ca secretar al secţiunii socialiste din Corabia, pe la începutul lunii octombrie, am fost convocat la Bucureşti unde am luat parte la o şedinţă lărgită a Comitetului Central Partidului Socialist, unde s-a discutat şi s-au primit instrucţiuni, în vederea grevei generale care s-a hotărât să se declare pe ziua de 20 octombrie.
Reîntors la Corabia, am ţinut mai multe şedinţe cu grupele de partid din port care au primit instrucţiuni cum trebuie să procedeze. Ca atare, în ziua de 20 octombrie, când s-a declarat grevă generală în întreaga ţară, muncitorii din portul Corabia şi cei de la micile ateliere din oraş, au declarat grevă, pe baza revendicărilor formulate de Consiliul General al Sindicatelor şi al Comitetului Central al Partidului Socialist. La intrările în port s-au postat pichete de grevişti care nu permiteau intrarea în port a niciunui muncitor. Burghezia locală şi reprezentanţii firmelor exportatoare, alarmaţi de grevă, în zadar au căutat să corupă pe muncitori pentru a lucra, dar niciunul nu a intrat în port. S-au arestat unii muncitori, [au fost] terorizaţi, dar nu s-a reuşit nici în acest fel. Cinci zile a durat greva în portul Corabia şi numai atunci au început lucrul când s-a aflat din ziare că greva a eşuat din cauza trădării unor conducători social-democraţi de dreapta. Odată cu declararea grevei, am fost arestat şi eu sub motiv că Sesiunea Partidului Socialist din Corabia a dat cuvântul de [de ordine pentru] grevă. […] După cinci zile de reţinere la Poliţia portului, am fost transportat la Parchetul de Caracal, de unde, după un instructaj, am fost pus în libertate.”
„Partidul revoluţionar al tuturor oamenilor muncii”
„După greva generală, Partidul Socialist şi-a intensificat şi mai mult activitatea, organizând cât mai mulţi muncitori din port cu care se ţineau şedinţe, în care se arăta importanţa unirii muncitorilor în sindicat şi partid, fapt ce a dus la ridicarea numărului de membri din partid, astfel că la începutul anului 1921, când au început şedinţele de lămurire în vederea congresului de la 8 mai, numărul membrilor crescuse peste 200 [!] de membri. În aceste condiţii, în Adunarea generală a sesiunii Corabia, când s-a pus în discuţie transformarea Partidului Socialist în partid comunist şi afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă, unanimitatea celor peste 200 de membri… au votat pentru Partidul Comunist şi afiliere. După ce Adunarea generală a votat, mi s-a dat mie, în calitate de secretar al secţiunii, mandat pentru a participa la congres.
În dimineaţa zilei de 8 mai am sosit la Bucureşti. Congresul s-a deschis în localul ziarului Socialistul din Strada Academiei. Localul partidului din Strada Sfântul Ionică era încă închis din timpul grevei generale. Deschiderea Congresului a fost făcută de tovarăşul Gheorghe Cristescu, [care avea să fie ales] secretar-general al partidului, care a protestat şi a înfierat abuzurile autorităţilor care au arestat pe unii delegaţi care veneau la Congres şi contra măsurilor represive, contra ţinerii Congresului. […] După citirea rapoartelor şi a discuţiilor purtate timp de patru zile, în după amiaza zilei de 11 mai s-a trecut la votarea pentru transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist şi pentru afilierea la Internaţionala a III-a Comunistă. Cu o mare majoritate, delegaţii au votat pentru Partidul Comunist şi afiliere la Internaţionala a III-a, fără condiţii şi fără nici o rezervă.
A cincea zi a Congresului, pe ziua de 12 mai când se discutau ultimele rapoarte, pe la orele 16, s-au observat mişcări de trupe şi poliţie în jurul sălii din Strada Sfântul Ionică, […] unde continuau dezbaterile Congresului. La un moment dat, sala era înconjurată complet de armată, mitraliere puse în bătaie spre sală şi soldaţi cu arma în mână în aşteptare. A pătruns în sală generalul Niculeanu, prefectul poliţiei, însoţit de comisari regali şi primul procuror care a strigat ca, <În numele Legii şi al Majestăţii Sale, toţi congresiştii care au votat pentru Partidul Comunist>, ca afiliere, <sunt arestaţi>. Deja Comisarul Regal avea un tabel cu toţi delegaţii care au votat, pe care i-a strigat nominal. În timpul acela emoţionant, prezida şedinţa bătrânul şi bunul nostru tovarăş Andrei Ionescu de la Constanţa care, după ce a protestat cu tărie contra teroarei burgheze, a strigat în gura mare, cu toată puterea: <Să trăiască Partidul Comunist din România! Să trăiască Internaţionala a III-a Comunistă!>. După care toţi congresiştii, în picioare, au cântat Internaţionala. Era un moment emoţionant şi înălţător care a impus autorităţilor să facă linişte în acel moment. Câte doi-câte doi, am fost coborâţi pe scări, am fost îmbarcaţi în dube şi transportaţi, o parte la închisoarea Văcăreşti şi o parte la fortul Jilava.
Aşa s-a terminat primul congres, când a luat fiinţă Partidul Comunist din România, partidul revoluţionar al tuturor oamenilor muncii, eliberatorul de orice asuprire şi exploatare a omului de către om. […] După două luni de dezbatere a procesului, când toţi congresiştii s-au apărat cu fruntea sus declarând că sunt comunişti şi vor lupta pentru Partidul Comunist, autorităţile, neputând să scoată la capăt acest proces, au fost nevoite să vină cu o amnistie şi să elibereze pe toţi congresiştii şi pe alţii comunişti.”
[Înregistrare realizată de postul Radio Craiova în anii ‘70]
