Reporter: Domnule Bobocea, ați făcut parte din primele grupuri de studenți români care au studiat în RP Chineză. Ați devenit diplomat, la București și Beijing, fiind contemporan cu evenimente foarte interesante în ceea ce privește dezvoltarea și, ulterior, regresul relațiilor României cu RP Chineză. Cum a fost începutul?
Ion Bobocea: Am plecat cu avionul la Beijing în septembrie 1962. În toată perioada petrecută acolo am fost cinci studenți români – Scumpieru (când am ajuns acolo era în anul doi, pe urmă a terminat în Japonia), Mocanu, Mocioiu (tot în anul doi), Buzatu și cu mine. A fost o perioadă plăcută. Nu erau foarte multe cursuri, în fiecare după-amiază aveam timp de sport, alergam 2-3 kilometri, jucam fotbal, volei, seara la un ping-pong. Aveam bursa de 135 de yuani, în timp ce profesorii aveau 40 și ceva, asistenții 16-18 yuani, iar studenții chinezi beneficiau numai de masă și cazare. Când am ajuns noi acolo, cel care a devenit șeful catedrei de limba română, Zhang Zhipeng (n.red: a tradus în limba chineză parte din operele lui Eminescu) avea salariul de 17 yuani. Și-a dat doctoratul în Rebreanu, mare om. Trebuie să-ți spun că în perioada 1959-1961 chinezii au traversat o perioadă groaznică, au avut cele mai mari inundații și secetă, au murit milioane de persoane, mureau pe stradă. Oamenii ajunseseră să mănânce coajă de copac, frunze. Efectele au fost vizibile mult timp după aceasta. La noi la universitate, pentru a primi un ou fiert și un borcănel cu iaurt trebuia să ai hârtie de la doctor că ești bolnav. Noi mergeam în fiecare zi să luăm certificate medicale. S-au produs mari revolte și în rândul studențimii, și la sate, începuse campania “xia xiang” (n.red: xia = a coborî; xiang = sat) și i-au trimis pe studenți la sate. La universitate mai rămăseseră câțiva.
În iulie 1963 trebuia să venim acasă în vacanță. Când am plecat din țară ne-au dat bilete și pentru întoarcere. Toată luna iunie aveam sesiunea de examene, 4-5 examene, limba veche era cea mai dificilă, la celelalte nu ne făceam probleme. Am terminat examenele la sfârșitul lui iunie și pe 12 iulie ne-am dus să rezervăm locurile pentru venirea în țară. La agenție s-a uitat unul pe bilete și “Nu sunt valabile!”. “Cum, domnule, nu sunt valabile?”. “Nu sunt valabile.” “De ce nu sunt valabile?”. Cum noi nu prea știam bine atunci chineza, am înțeles mai greu ce vrea să spună. Ce se întâmplase, biletele aveau pe banda dreaptă prescurtarea orașelor de plecare și de destinație, iar în dreptul Beijingului (Pekin pe vremea aceea), scria PEP, și nu PEK, pentru că agenția noastră avea anuarele vechi. PEP (Beiping, vechea denumire a Beijingului) însemna “oraș liniștit, fără mișcare revoluționară.” Și pentru că în anii 62-63 nu prea mai aveam relații bune cu chinezii, ăsta ne-a spus că biletele noastre nu sunt valabile. “Ce vorbești domnule?! Cum să nu fie valabile?” Am început noi să ne certăm acolo. Chinezul, tu știi, când a zis “mei you” (n.red: nu este), “mei you” rămâne, poți să-i faci orice și nu dă înapoi. Ne-am certat noi ce ne-am certat și pe urmă ne-am dus la ambasadă. Ne-a luat un diplomat care știa bine chineza și am mers împreună la agenție, dar chinezul tot n-a fost de acord. Vreau să vă spun că avionul care a decolat în ziua de 13 iulie, cel pentru care trebuia să rezervăm noi locurile, s-a prăbușit la Irkutsk. Prietenii noștrii, cunoscuții din ambasadă care știau că trebuia să plecăm pe 13 iulie, au zis gata, s-a terminat cu noi. Au murit atunci atașatul militar albanez cu soția și copiii, două familii de diplomați polonezi, și să vezi ghinion și noroc: o familie de polonezi trebuia să plece în concediu și alta, fiind anunțată de o soră că face nuntă, i-a rugat pe cei cu locuri rezervate să le cedeze locurile pentru a merge la nuntă, ceilalți urmând să amâne plecarea în concediu. Au fost de acord, le-a dat biletele și cei care mergeau la nuntă au murit.
Reporter: În final i-ați mulțumit lui “mei you.”
Ion Bobocea: Daa, îți închipui, încă nu împlinisem 22 de ani. Încăpățânarea chinezului ne-a salvat viața. Pe urmă ne-au dat alte bilete, din țară, pentru 15 iulie. Tot aeroportul era în doliu, venise Zhou Enlai și corpul diplomatic și așteptau avionul care transporta cadavrele la Beijing. Am decolat și când am ajuns la Irkutsk nu știu ce s-a întâmplat că nu mai ateriza pentru escală, îți închipui ce era în sufletele noastre…
Reporter: Ați trecut cu bine peste o mare încercare. Înseamnă că totul a mers foarte bine după asta.
Ion Bobocea: A fost o perioadă bună. La București, pentru că aveam rezultate bune la examene, am primit bursă de merit, ne dădeau pe două luni o mie de lei. Acuma, știi și tu, studenții se mai descurcă și singuri. Când plecam din țară, apelam la un cunoscut de-al meu care lucra la bancă și schimbam lei în ruble. La Moscova cumpăram 2-3 aparate de fotografiat Zorki-4, costa 40 de ruble un aparat, și le vindeam la Beijing, unde cel mai ieftin aparat costa 3-400 de yuani, deci luam bursa noastră pe aproape un an de zile. Când veneam în țară, cumpăram din China pulovere de lână, erau ieftine, 8-10 yuani, și le vindeam la Moscova, la hotelul Stankino, unui basarabean, pentru 200-250 de ruble. Vara eram în vacanță, în țară. Primeam gratuit bilete la Costinești, excursii la munte, la centre universitare din Cluj, Iași. Deh, eram studenți în străinătate.
A fost bine până în 1966. La noi, liniște și pace. În China, nu prea. Iar noi depindeam de ceea ce se întâmpla în China. În 1966, când Liu Shaoqi era președintele statului – Mao îi spusese “Matale stai acolo, matale ești cu filozofia” – Mao și-a dat seama că pierde din putere. Atunci a declanșat Revoluția Culturală, în 1966. Această mișcare a început la noi la universitate, unde s-a scris primul “da zi bao” (n.red: afiș), scris de Niu Yuanzi. Ea era secretarul de partid al facultății de filozofie, declarată împotriva rectorului nostru, Lu Ping, care în perioada aceea era și președintele Asociației de Prietenie China-România. Om cumsecade, se întâlnea cu noi, aveam relații bune. Niu Yuanzi fusese prima soție a unui vechi membru de partid și după divorț a venit la Beijing. Nu avea ochi să-i vadă pe studenții români, știind că avusesem relații bune cu Lu Ping. Nu ne-a lăsat să dăm examenele. Perioada era destul de tulbure în universitate. S-au împărțit în tabere, și dacă o grupare ocupa astăzi cantina, nu-i mai lăsa pe ceilalți la masă, până când celălalt grup aduna forțe de pe la alte universități și îi dădeau afară pe primii. Au fost ciocniri, au fost morți… La noi în grupă chiar și prietenii se învrăjbiseră. Deci, ce facem noi? Trebuia să dăm examenele pentru că ne luau la întrebări cei de-acasă, de la Învățământ. Ne-am dus la secretariat, eu eram șeful grupului de români, dar degeaba. Din cauza lui Niu Yuanzi ne-au tot amânat până prin august și când au văzut că nu plecăm ne-au lăsat, în final, să dăm examenele. Apoi s-a închis universitatea, dar și școlile, liceele, a început aiureala. Universitatea s-a închis în 1966 și a fost redeschisă spre finalul anilor 70. Am ajuns noi în țară, dar cei de la ambasada noastră spuneau că Revoluția Culturală ține o lună, două, trei și gata, se termină, așa că ne-am lăsat toate lucrurile la Beijing înainte de plecare, fără să știm că universitatea va fi închisă, nu le-am putut recupera. Programul inițial prevedea ca în anul 1968 să absolvim la Beijing.
A venit toamna, de la Beijing nimic. În septembrie au plecat cei care făceau studii la Moscova, noi nimic, nici în octombrie, nici în noiembrie. Zece ani a fost închisă universitatea noastră în perioada Revoluției Culturale. Ce să facem? Ne-am dus la Ministerul Învățământului să ne echivaleze studiile de până atunci, făcusem patru ani. “Domnule, nu putem, nu avem decât anul V, nu putem să vă transferăm acolo.” Dar în ce an ne puteți transfera? “Păi, în anul II.” Până la urmă am intrat în anul IV. Ne-au dat locuri la cămin, vizavi de Universitate, aveam mâncare gratuită, și am început să dăm examenele și din ianuarie 1967 și până în 1968 nu ne-au echivalat decât cursul practic de limba chineză. Am dat unele examene, unii profesori nu ne primeau, am dat examene și cu cei de la fără frecvență, ne rugam de profesori să dăm și acolo examene. Cât am huzurit noi la Beijing ne-a ieșit prin piele acasă. În sfârșit, am scăpat. Am făcut șapte ani de facultate. Dar să vezi acum, m-am dus la ăștia să-mi ia în calcul la pensie, și ei mi-au spus “Ce-ai făcut dumneata, domnule, n-ai făcut nimic.” M-am dus cu diploma, cu foaia matricolă, cu notele, ei nu, că să le duc nu știu ce.
Pe urmă, în 1968, m-am angajat în Ministerul de Externe, am dat concurs pentru postul de atașat și în 1978 am plecat la Beijing, atașat, și pe urmă secretar 3. Atunci, în 1978, l-am schimbat pe Ion Buzatu.
Redactor: Dar și până atunci ați fost pe relația cu China.
Ion Bobocea: Sigur, mergeam cu delegații, la mare, la munte. Toată vara îi însoțeam la mare, iar iarna la munte. Mi-amintesc de prima delegație pe care am avut-o, erau patru ziariști, de la Renmin Rîbao (n.red: Cotidianul Poporului, echivalent Scânteia), Qingnian Bao (n.red: Cotidianul Tineretului, echivalent Scânteia Tineretului), unul dintre ei fusese la Londra 5-6 ani. Am fost cu ei într-o mulțime de locuri, am vizitat și mine, la Anina, am fost cu ei și la sărbătorirea zilei de 23 August. După 23 August am primit o mașină și am plecat cu ei din nou, prima dată la Galați. Plecând de aici puțin înainte de prânz, hai să mâncăm la Ploiești, la Berbecu, era un restaurant bun, cu grădină de vară, serveau berbec la tavă, era cel mai bun. Am comandat și mai întâi i-au servit pe chinezi. Când mi-au adus și mie, am dat puțin într-o parte varza de deasupra și ce să vezi, cam mirosea carnea. Phii, ce să fac eu acuma… chinezii începuseră să mănânce, nu puteam să le iau farfuriile din față. Speram așa, vag, că mâncarea lor era în regulă. I-am spus chelnerului că am ceva probleme cu stomacul și să-mi aducă ceva mezeluri, brânză, roșii. Am mâncat și am plecat. Află că, într-adevăr, carnea nu era proaspătă. Nu am ieșit bine din Ploiești și i-a apucat burta. “Tovarășul Bobocea, porumbul.” Cum vedeau porumb, fuga în lan. Beleaua a apărut mai târziu, pentru că de la Cilibia încolo era numai grâu, unde să-i bag. Când am ajuns la Galați praf erau cu stomacul. I-au luat ăia de la partid, i-au vindecat. Am fost cu multe delegații, multe delegații.
Redactor: Până să plecați la Beijing, cum ați văzut evoluția relațiilor?
Ion Bobocea: Au evoluat excepțional. Am uitat să-ți spun. În martie 1964, când eram student acolo în anul doi, a venit o delegație mare la Beijing, condusă de Maurer. Erau și Bodnăraș, Chivu Stoica, Ceaușescu (el era cel mai mic), primarul Bucureștiului. Au venit la Beijing ca să-i împace cu rușii, era atunci polemică mare între ei. Delegația s-a oprit întâi la Moscova, apoi au venit la Beijing și din nou la Moscova. I-a primit Mao și i-a întrebat: “Voi ce sunteți? Revizioniști, troțkiști, titoiști, ce sunteți?” Și atunci Ceaușescu ar fi spus: “Tovarășul Mao, noi suntem cu marxism-leninismul”, la care Mao a zis “Ce vorbești? Cum te cheamă pe tine, ăsta micu?” N-a realizat nimic delegația. A ajuns iar la Moscova, rușii n-au vrut nici ei să audă, și pe urmă am venit noi, în 1964, și am dat tezele din aprilie în care am scris și ce-au spus rușii, și ce-au spus chinezii. Veneau chinezii atunci nu pe linie de partid, pentru că erau în cursul Revoluției Culturale, care s-a terminat prin 1969-1970. Veneau sub formă de asociații pe linie sindicală și alte organisme de genul ăsta.
În 1968, de ziua noastră națională, când erau rușii aici, la granița noastră, și ne cam tremurau picioarele, recepția s-a organizat la ambasada veche din Beijing. Chinezii anunțau înainte cine participă din partea lor, cine este cel mai mare, de obicei era un ministru. Recepția era programată la ora 12, iar la ora 11 au sunat de la Comitetul Central și au anunțat că la recepție va participa Zhou Enlai, premier și ministru de externe. El nu mai participase la nimeni alții. A venit Zhou Enlai cu tot biroul politic, cu ministrul securității, ministrul armatei, și a ținut o cuvântare puternică împotriva rușilor. A spus: “Rezistați, vă trimitem tancuri și oameni.” Pe urmă a spus și Johnson “nu dezlegați câinii războiului” și se pare că așa s-au liniștit rușii. Dar ce era atunci în București, ce frică era… Eu stăteam la un cămin, pe Zambaccian, luam tramvaiul și mergeam la minister, pe Republicii. Țin minte că era ceva groază în rândul populației… La Perla s-a oprit tramvaiul, avea stație, și s-a auzit un huruit. Ce să-ți spun, când s-au deschis ușile toată lumea a fugit. Pe de altă parte, tot în perioada aia, m-am dus la restaurantul gării să mă întâlnesc cu un bătrân de la mine din comună. Când m-a văzut, moșul îmi zice: “Măi al lu Bobocea, să vină rușii că avem noi hac de ei, mă.” Și atunci toată lumea s-a ridicat în picioare și aplauda. A fost o efervescență nemaipomenită după discursul lui nea Nicu.
Redactor: A urmat vizita lui Nixon în China, în 1971. Din câte am aflat, diplomația română a avut un rol important în organizarea acestei vizite. Sunt și voci care spun că, de fapt, Pakistanul a avut principala contribuție.
Ion Bobocea: România a fost solicitată de americani. Din Pakistan a plecat, dar cel care a avut contribuția principală a fost Ceaușescu. Este fără doar și poate. Au recunoscut și americanii, noi am avut rolul principal. Să citești cartea scrisă de Kissinger, “Despre China”, foarte interesantă, scrie ce-a făcut Ceușescu. Kissinger a fost de vreo 50 de ori în China și povestește cum s-a întâlnit cu Mao. El nu înțelegea nimic din ce spunea Mao, pentru că Mao vorbea numai în “chengyu”-uri, zicale, și după ce ieșea de la Mao îi lua pe chinezi la hotel și îi întreba ce-a vrut să spună Mao. Foarte interesantă cartea. Și apropo de Mao, s-au vehiculat unele teorii despre moartea lui. Era pe vremea aceea un comandant al unei regiuni militare, generalul Xu Shiyou. Când venea la Beijing era însoțit de 2-3 vagoane de soldați și mașinile lui, îi era frică să nu-l omoare cei de-acolo. Înainte de moartea lui Mao l-au chemat odată la Beijing și el a răspuns: “Dacă Mao are ceva să-mi comunice să vină el la mine, eu n-am nimic să-i comunic.” Să revin, când Xu Shiyou a venit la moartea lui Mao, tot așa, cu garda lui de soldați, s-a uitat la fața lui Mao și a spus: “Unde sunt cele trei semne pe care trebuie să le aibă un mort?”, chestia asta de religie budistă. “L-ați otrăvit”, a mai spus el. Se vehicula atunci zvonul otrăvirii lui Mao. După Mao a venit Hua Guofeng, pentru că ar fi spus Mao “Ni ban shi, wo fangxin” – “dacă îți asumi tu treaba conducerii, eu mor liniștit.”
Deci, în 1978 am luat în primire protocolul (n.red: ambasadei din Beijing) și prima mea acțiune a fost legată de plecarea ambasadorului sovietic după încheierea mandatului. Ambasadorul nostru trebuia să participe la un mic ceremonial organizat pe peronul gării. La ambasada sovietică era un diplomat, Zarubin, care îmi fusese coleg la Beijing, și m-am gândit să-l sun să aflu programul plecării. Cu mine era Costică Lupeanu, și el îmi spune: “Ce să-l mai întrebi pe Zarubin, avem mersul trenurilor la secretariat.” Zis și făcut, iau toate datele din mersul trenurilor, îi comunic ambasadorului Gavrilescu. Urcăm în mașină și plecăm la gară. Acolo erau vreo două camioane de la ruși care cărau bagajele ambasadorului și aflăm că ambasadorul urma să plece după două ore. I-am spus ambasadorului Gavrilescu, el a fost cam nemulțumit, pentru că în perioada asta mai era organizată și o acțiune la parlamentul lor. Când am ajuns în Piața Tian-Anmen tocmai ieșeau participanții la actiune, și ei veneau să-l conducă pe ambasadorul sovietic. Am ajuns din nou la gară, s-au pupat, a plecat, ne-am întors la ambasadă. Când am ajuns, doamna Gavrilescu – fusese și ea la gară – îi spune ambasadorului: “Lasă, Nicule, nu mai avem mult (urmau să-și încheie mandatul în 2-3 săptămâni). L-ai trimis p-ăla acasă, a venit unul și mai și.” Adică, i-am dus degeaba la gara prima dată. Am cerut eu scuze, ce să fac, la care ea spune: “Barem ăsta-i mai civilizat, își cere scuze.” A, pe urmă ne-am împăcat, le-am schimbat impresia.
După ei, vine nea Florică (n.red: Florea Dumitrescu, 1927-2018; ambasador al României la Beijing, 1978-1983). Nea Florică avea un sistem… de parcă tot timpul era o bombă deasupra noastră și stătea să explodeze. Învățat să stea la birou până târziu de pe când era ministru de finanțe, să lucreze. Dar ne-am apropiat și am avut relații foarte bune.
Redactor: Pe cine ați cunoscut în China în perioada petrecută acolo?
Ion Bobocea: Am cunoscut multe persoane. L-am cunoscut pe Hu Jintao, fost președinte al Chinei, am fost prieteni. L-am cunoscut în timpul studenției, și pe urmă a fost o delegație condusă de primul secretar de la UTC, Pantelimon Găvănescu, cel dinaintea lui Nicu Ceaușescu. Delegația a fost trei săptămâni în China, eu am însoțit-o, iar din partea chinezilor a fost Hu Jintao, el era atunci secretar 2. Stăteam seara cu toții, ne-am împrietenit bine. Altă dată am fost cu Manea Mănescu în provincia Sichuan, când prim secretar era Zhao Jiang, cel care a devenit secretar general al partidului, apoi prim-ministru, și care a căzut când cu evenimentele din Piața Tian-Anmen. Am cunoscut mulți. Și cu Hu Jintao m-am întâlnit ulterior. El a devenit prim secretar la UTC, și eu îl invitam la toate acțiunile importante, organizam o masă pentru personalități și îl aduceam și pe el, împreună cu membrii biroului politic. El nu era membru al biroului politic, era numai la UTC, și ziceau chinezii “nu-l așeza acolo, nu are același rang.” Apoi, când Angelo Miculescu era ambasador, de Crăciun primea din țară trei brazi mari, eu duceam unul și la UTC.
L-am cunoscut și pe Jian Jichen, în 1978 era director adjunct la Ministerul de Externe. Ne-am împrietenit tot așa, cu ocazia delegațiilor, îl invitam la masă cu noi. El a promovat director, ministru adjunct, ministru de Externe, a lucrat în biroul politic și a devenit consilierul președintelui. Ei, și pe când era la Externe, prin 1983, a organizat o excursie pentru cei care se ocupau cu protocolul la ambasade. Excursia costa 1.000 de yuani, eu aveam salariul 1.200 de yuani, așa că nu m-am înscris. Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu el la o conferință și mi-a spus: “Tovarășul Bobocea, nu vii cu noi, nu te-ai înscris.” “Păi ce să fac”, zic eu, “costă 1.000, salariul meu este de 1.200.” “Bine”, a spus el, și a doua zi mi-a trimis o scrisoare în care scria că sunt invitat eu și soția, gratis. A fost o excursie de trei săptămâni în China, a fost excepțional.
Redactor: Cum ați perceput, la post fiind, atitudinea chinezilor față de diplomați și față de țările pe care le reprezentau. Era o atitudine generală, de bloc, față de un grup de țări, cum ar fi de exemplu țările occidentale, sau cele membre ale Tratatului de la Varșovia? Sau aveau și atitudini particulare față de anumite țări? România cum era privită?
Ion Bobocea: În 1978 a fost în vizită la noi Hua Guofeng, președintele Chinei. A fost la noi, la iugoslavi și, la întoarcere, în Iran, ca să-l salveze pe șah. L-am condus la aeroport, nea Florică (n. red: Florea Dumitrescu, ambasadorul României) a mers și el la București pe perioada vizitei. Când Hua Guofeng a revenit la Beijing, împreună cu ambasadorii, deja cei de la conducere îl cam îndepărtaseră pe Deng Xiaoping. Delegația oficială a aterizat, a dat mâna cu noi – noi, personalul ambasadei, îi așteptam pe aeroport – și apare și Deng Xiaoping, cu două mașini negre, a dat mână cu Hua Guofeng și s-a întors la mașini. Hua Guofeng l-a strigat, “Xiaoping, Xiaoping” ca să facă fotografii. El nimic, s-a urcat în mașină și a plecat. Atunci ne-am dat seama că sunt ciocniri mari. După puțin timp l-au îndepărtat pe Hua Guofeng.
Dar să revin la întrebare. Chinezii aveau relații foarte bune cu socialiștii, mai ales cu românii, cu iugoslavii…
Redactor: Mi-a spus cândva o profesoară, chinezoaică, referitor la relația foarte bună pe care China o avea cu România, chiar dacă era o țară mică: “Dușmanii dușmanilor noștri sunt prietenii noștri.” Desigur, era vorba de conflictele ruso-chineze, chiar dacă nu se socoteau chiar dușmani, iar România, Iugoslavia și Albania nu se aflau chiar sub tutela Moscovei.
Ion Bobocea: Desigur. În plus, nea Florică a făcut treaba bună acolo. Cu ocazia vizitei lui Hua Guofeng la București s-a convenit ca în fiecare an cel puțin două delegații chineze, la nivel de secretar general de provincie, să vină în România. Și ei veneau cu delegații mari, erau timpuri nemaipomenite. Plus că în perioada asta nea Florică i-a ajutat să devină membri ai Băncii Mondiale și ai Fondului Monetar Internațional. Păi mergeam cu el dimineața, pe la ora 10, și stăteam până pe la 12-12:30 la discuții cu Bo Yibo, ministru al Finanțelor și vicepremier, serveam prânzul împreună și continuam discuțiile. Hehe, au fost multe de discutat… Nea Florică și-a impus ideile, că ei ziceau, de exemplu, “de ce trebuie să spunem noi ce PIB avem?” și alte de-astea. Atunci l-am cunoscut și pe Bo Xilai, fiul lui Bo Yibo, era atunci prin clasa X-a, a XI-a, mai stătea și el la masă cu noi. Acuma este în pușcărie, săracul, băiat deștept Bo Xilai, nu știu cum de s-a întâmplat necazul ăla. M-am întâlnit cu el când am fost cu ambasadorul Constantinescu la Dalian, era primar acolo, ce primire ne-a făcut… Venind vorba, și pe actualul președinte, Xi Jinping, l-am cunoscut pe când era șef de cabinet la Geng Biao, ministrul armatei. Ministrul a făcut o vizită în România și eu îi prezentam programul. Am fost de câteva ori la ministru și de 2-3 ori l-am găsit pe Xi Jinping la masă, m-a invitat și pe mine și am servit masa împreună. Mi s-a părut un tip cumsecade.
Redactor: Începând din 1980, relațiile lui Ceaușescu cu alte țări au început să se strice, cu excepția unor țări africane. Este adevărat că și Deng Xiaoping s-a distanțat de Ceaușescu, a devenit mai reținut?
Ion Bobocea: Nu, nu. Au continuat schimburile de delegații la nivel înalt, numai cât am fost eu acolo a venit Ceaușescu de vreo trei ori. La un an și jumătate, doi, făcea o vizită în China. Doar că și ei constataseră cultul personalității al lui Ceaușescu. Am făcut acolo câteva lansări ale operelor lui, trei sau patru, și chinezii vedeau despre ce este vorba. Ei traduceau și tipăreau, noi organizam lansarea oficială la ambasadă, veneau ceva oficiali chinezi, nouă ne dădeau 30-40 de exemplare să le trimitem în țară, păstrau și ei 20-30 de exemplare și le puneau în vitrinele de pe strada Wang Fujin (n. red: stradă din centrul Beijingului celebră pentru librării și centre comerciale) ca să marcheze momentul, de protocol.
În timpul mandatului lui Florea Dumitrescu, prin 1980-1981, valoarea schimburilor comerciale și economice ajunsese la aproape un miliard și jumătate de franci elvețieni. În același timp, cu rușii aveau 500-600 de milioane și americanii cam 300-400 de milioane. De câte ori ne întâlneam cu ambasadorul sovietic, Șcerbakov, întreba: “Florea, cum faci domnule, că mă critică în țară, cum reușesc românii și noi nu.”
Redactor: Era și rezultatul a 15-20 de ani de relații diplomatice și economice foarte bune.
Ion Bobocea: Desigur, dar și economia românească avea ce să ofere. Am dat acolo vreo 60 de mii de mașini Aro, am dat camioane Roman, câteva fabrici de mobilă. Mobila românească era cea mai căutată, toți miniștrii lor ne căutau ca să cumpere mobilă românească. Nu-ți mai spun de locomotive. Toată regionala de căi ferate Shanghai, care obținea anual premiul întâi ca performanțe, avea numai locomotive diesel de la Craiova. Am construit și fabrici de ciment. După 1989, parcă, am fost la IMGB cu Hu Jintao. Ei (n.red: IMGB) aveau atunci comenzi și de la americani, canadieni, pentru turbine de hidrocentrale, comenzi de milioane de dolari. Le-am dat chinezilor și nave, semănători, combine… Ce-am pățit și cu secerătorile… Trebuia să le livrăm în perioada recoltării orezului și grâului și ai noștri le-au trimis târziu, în iarnă, am avut probleme mari cu astea. Am exportat Dacii… Am fost o dată în portul Tianjin să participăm la recepția unui transport de Dacii. Mașinile fuseseră transportate cu o navă norvegiană specializată în transportul de automobile, avea opt etaje și o capacitate de 6-7.000 de mașini. Hai să le debarcăm. Conform contractului, trebuia să aibă în rezervor cinci litri de benzină pentru deplasarea până la prima stație de benzină. Ce să vezi, rezervoarele erau goale, furaseră benzina ăia din țară, până la îmbarcarea pe vas, cu toate că pusese Ceaușescu inspectori de la Securitate. Ce puteam face să dregem busuiocul? Am vorbit, ne-am rugat și ne-au dat norvegienii benzină ca să debarcăm și să deplasăm mașinile din rada portului până la stația de benzină. Tot s-au întâmplat și chestiuni de genul ăsta. Odată le-am ansamblat sere pe vreo trei hectare, și în loc să se îmbine corect ramele metalice, ele erau tot anapoda, au trebuit să dea vreo 60 de mii de găuri ca să reușească îmbinările. Au mai închis ochii și chinezii. Dar, în general, am exportat produse foarte bune. Apropo, au fost și calculatoare Felix, am organizat expoziții și le-am vândut în provincia Heilongjiang.
Reporter: După 1990, împreună cu domnul Florea Dumitrescu, ați fost membru fondator al Asociației de Prietenie România-China.
Ion Bobocea: Asociația de Prietenie a fost înființată înainte de 1990, dar era mai mult pe politică. Am organizat ședința de înființare la Sala Palatului. Eu l-am propus președinte, inițial, pe un mare cardiolog al nostru, Orha. Era directorul Spitalului de Urgență și șeful secției de cardiologie. Și el mi-a spus: “Ce, Bobocea, ai ceva probleme cu inima de mă propui pe mine?” Acum avem 36 de filiale în toată țara. De aici a pornit și inițiativa înființării Camerei de Comerț și Industrie România-China, președinte fiind Gabriel Ghelmegeanu (1951-2015), vicepreședinte al Asociației.
Redator: După 1990 relația cu China s-a răcit…
Ion Bobocea: Din cauza noastră. A fost orientarea către Uniunea Europeană și s-a cam neglijat relația cu China. Apoi, schimburile comerciale s-au prăbușit, România nu a mai avut ce să ofere. Mi-amintesc că în anul 2001 a venit la București Wu Yi, vicepremier al Chinei. Atunci s-a discutat să se construiască centura Bucureștiului, podul de la Brăila… Nimic, nimic, vorbe goale. În perioada mandatului președintelui Băsescu relația a fost la pământ. Despre Ponta se spunea că se apropie de chinezi, adică de comuniști. Numai aberații, în condițiile în care toate țările caută să se apropie de China.
