Marţi, 2 noiembrie, se împlinesc 115 ani de la naşterea lui Luchino Visconti, regizor de film, operă și teatru și scenarist italian, rămas în memoria colectivă prin capodoperele cinematografice „Ghepardul” (1963) sau „Moarte la Veneția” (1971).
* * * * *
Luchino Visconti di Modrone, Conte de Lonate Pozzolo, s-a născut la 2 noiembrie 1906, la Milano, într-o familie nobiliară, fiind fiul lui Giuseppe Visconti di Modrone şi al Carlei Erba.
Încă din copilărie a fost pasionat de muzică şi călărie, pasiunea pentru film venind abia mai târziu.
La șase ani merge pentru prima dată la operă și rămâne fascinat de mișcările stranii ale imensei cortine roșii, cu câteva momente înainte de începerea spectacolului.
În anul 1926, s-a înrolat în Armată, apoi va călători foarte mult. În cadrul unui sejur la Paris, îi va cunoaşte pe compozitorul german Kurt Weill, pe Jean Cocteau, scriitor, pictor şi cineast francez şi pe Coco Chanel, una dintre cele mai mari creatoare de modă ale secolului al XX-lea.
Va lucra ca asistent de costume la producţia scurtmetrajului ”Partie de campagne” (1936), regizat de Jean Renoir.
În anul 1939, după decesul mamei sale, părăseşte Milano şi se stabileşte la Roma, unde va frecventa cercurile tinerilor artişti din capitală.
În anul 1941, a publicat în revista ”Cinema” primul său articol celebru – ”Cadaveri” (Cadavre).
La începutul anilor ’40, a regizat singur filmul „Obsesii”, după un scenariu propriu, afirmându-se ca un deschizător de drumuri în neorealismul italian. Primul său film, interzis mai întâi de fascişti, apoi de forţele aliate, a declanşat un scandal de proporţii în Italia şi n-a ajuns niciodată în SUA, chiar dacă este citat printre operele clasice ale cinematografiei.
Visconti a fost implicat activ în grupurile de rezistenţă comuniste, a fost arestat şi torturat, iar după eliberare, se va dedica regiei de teatru, montând, în premieră în Italia, piese ale unor autori moderni precum Jean Anouilh, Arthur Miller, Tennesee Williams, Jean Paul Sartre.
A înfiinţat apoi un ansamblu propriu, unde s-a format, între alţi, actorul Marcello Mastroiani.
Va pune în scenă, apoi, spectacolele „Părinţi îngrozitori”, „No Exit”, „Menajeria de sticlă”, „Drumul tutunului”, „Doi pe un balansoar”.
În anul 1947, a plecat în Sicilia pentru realizarea unui documentar despre pescarii din Aci Trezza – ”La Terra Trema” („Pământul se cutremură”, 1948), inspirat de lucrarea ”I Malavoglia”, scrisă de Giovanni Verga.
În 1948, filmul, o peliculă critică dură despre problemele cu care se confrunta Sicilia, a fost proiectat fără succes la Venezia, primind recenzii contradictorii.
Între anii 1948 şi 1951 a revenit la teatru, dedicându-se unor capodopere precum: ”Un tramvai numit dorinţă”, ”Oreste”, ”Moartea unui comis voiajor”, ”Seducătorul” şi a început să lucreze la filmul ”Bellissima” (1952), cu Anna Magnani.
În 1954, a fost lansat în cinematografe ”Senso”, un tribut adus lui Verdi şi o analiză critică a perioadei „Risorgimento” (”Renaşterea”) a anilor 1815 -1860.
Din anul 1954, s-a afirmat ca regizor de operă, îndemnat de admiraţia pentru Maria Callas, realizând alături de aceasta creaţii remarcabile la Scala din Milano. Aici a avut loc premiera operei ”La Vestale”, în interpretarea Mariei Callas, care a fost urmată de ”La Sonnambula”, ”La Traviata”, ”Anna Bolena” şi ”Ifigenia in Tauride”. Colaborarea cu Maria Callas va da naştere unor momente geniale, unele dintre cele mai importante contribuţii pe care regizorul le-a dăruit teatrului liric.
Va regiza, cu acelaşi succes, spectacole de operă cu „Don Carlos” pentru Covent Garden (premiera în 1958), „Macbeth” (prezentat la Festivalul de la Spoleto), „Ducele de Alba”, „Salomeea” etc.
Activitatea sa cinematografică a continuat cu ”Le Notti Bianche” („Nopţi albe”, 1957), recompensat cu Leul de Argint, şi ”Rocco e i suoi fratelli” („Roco şi fraţii săi”, 1960), cu Alain Delon, nominalizat la două categorii ale premiilor BAFTA: cel mai bun film într-o limbă străină şi cea mai bună actriţă străină – Annie Girardot.
În 1961, a regizat primul episod al filmului „Boccaccio 70”, conceput în trei astfel de secvenţe, cu Romy Schneider în rolul titular.
În ianuarie 1963, a avut loc premiera „Diavolul în grădină”, a cărui regie a semnat-o, apoi a creat coregrafia pentru baletele „Mario şi vrăjitorul” şi „Dance Marathon”.
În 1963, a fost lansat ”Il gattopardo” (Ghepardul), inspirat după romanul cu acelaşi nume al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa (1958). Filmul a fost recompensat cu Palme d’or la Festivalul de Film de la Cannes şi nominalizat la premiile Academiei Americane de Film pentru designul costumelor.
A realizat, de asemenea, costumele şi scenografia pentru operele sale, de mai multe ori. Printre succesele regizorului mai menţionăm: „Trubadurul” (Covent Garden), „Falstaff” (Viena), „Cavalerul rozelor”, „Traviata” şi „Manon Lescaut” (Spoleto).
În anul 1967, a avut loc premiera filmului ”Lo Straniero” („Străinul”), nominalizat la Globurile de Aur la categoria film străin şi la Festivalul de Film de la Veneţia, pentru cea mai importantă distincţie – Leul de Aur.
Între anii 1969 şi 1973, a lucrat la proiectul unei trilogii germane, considerată, odată cu trecerea timpului, un testament spiritual al regizorului: ”La caduta degli dei” („Căderea zeilor”, 1969), ”Morte a Venezia” („Moarte la Venezia”, 1971) şi ”Ludwig” (1972).
În perioada realizării filmului ”Ludwig”, regizorul a suferit un accident cerebral şi a rămas cu un picior şi un braţ paralizate.
A mai realizat ”Gruppo di famiglia in un interno” („Violenţă şi pasiune”, 1974) şi ”L’innocente” („Inocentul”, 1976), ultimul său film, încadrat în şirul capodoperelor cineastului.
Luchino Visconti a murit la Roma, la 17 martie 1976, la vârsta de 69 de ani.
La Ischia, în fosta reşedinţă de vară a regizorului, se află ”La Colombaia Museum”. Deschis în 2001, la 25 de ani de la moartea cineastului, muzeul expune obiecte de artă, mobilier, costume şi fotografii reprezentative pentru activitatea artistică şi pentru perioada petrecută de Luchino Visconti în această reşedinţă.
Festivalul de Film de la Cannes l-a celebrat pe Luchino Visconti în ediția 2015, când, la secțiunea Cannes Classic, filmul „Rocco și frații săi” (1960) a fost prezentat într-o versiune restaurată care conținea și secvențe interzise de cenzura vremii.
