1918: apar primele grupuri bolşevice, ca reţele clandestine, în Bucureştiul ocupat de armatele Puterilor Centrale · ele sunt conduse de Gh. Cristescu, Ilie Moscovici ş.a., pe atunci socialişti · după război, reţelele continuă să activeze la ordinele PCdR, după modelul Moscovei, cu metodele Cominternului · scopul lor: acapararea puterii cu orice mijloace, aşa cum se întâmplase în Uniunea Sovietică · se folosesc ilegaliştii, „revoluţionari de profesie”, a căror „fişă de post” fusese trasată de Lenin încă din 1902 în textul său intitulat „Ce-i de făcut?” · portretul revoluţionarului comunist: să-şi dedice tot timpul pregătirii revoluţiei, să înveţe „arta luptei împotriva poliţiei politice”, să acţioneze în grupuri mici, pe principiul sectelor, să respecte disciplina cu stricteţe · cine încalcă regulile, devine „trădător al cauzei” şi este eliminat politic şi chiar fizic.
Născut în 1905 într-o familie pauperă din Bucureşti, Constantin Ţiulescu a părăsit şcoala şi a intrat ucenic la Tăbăcăria Stelniceanu de la vârsta de 11 ani. Tot atunci a luat contact cu mişcarea muncitorească, participând la manifestările acesteia împotriva intrării României în Războiul Întregirii. În Partidul Comunist din România s-a înscris după război, în 1922, devenind mai târziu membru în Consiliul Executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie legală prin care acţiona ilegalul PCdR. Ţiulescu a luat parte şi a organizat acţiuni subversive, a fost propagandist şi agitator, lucruri ce i-au adus câteva arestări de scurtă durată, precum şi alungarea din mai multe locuri de muncă – patronii nu vroiau să aibă de-a face cu bolşevicii… Constantin Ţiulescu a avut profilul tipic al revoluţionarului de profesie, aşa cum îl construise Lenin.
Audio: C. Ţiulescu, înregistrare Muzeul Municipiului Bucureşti,1976.
„O serie întreagă de acţiuni…”
„Începând de la data dizolvării partidului, am trecut cu toţii printr-o muncă foarte grea, pentru că a trebuit să căpătăm forme noi, forme [în legătură cu] care nu aveam experienţă, forme de a munci ilegal, de a fi conspirativi şi din situaţia asta au căzut multe jertfe ale partidului care, neştiind regulile de conspiraţie, s-au divulgat şi au fost imediat descoperiţi. Eu mi-am dus activitatea mai departe în sindicate şi în Blocul Muncitoresc Ţărănesc unde creasem fracţiuni [!] de-ale partidului, adică grupări de-ale partidului, cu
elemente din conducere, chiar a acestor organizaţii, dar care ascultau de directivele date de către partid.
În această calitate, am dus o serie întreagă de acţiuni. Ţiu minte că în timpul acesta, în anul 1925, era o acţiune dârză pentru salvarea de la închisori a tovarăşilor comunişti arestaţi, pentru legalizarea partidului, adică să stingă procesul. În situaţia aceasta, îmi amintesc că am căpătat sarcină împreună cu alţi tovarăşi ca să organizăm primirea lui Marcel Cachin [parlamentar comunist] care venise din Franţa ca apărător al Partidului Comunist Român în procesul ce-l intentase guvernul de atunci al burgheziei. Cu ocazia aceasta, noi ne-am adunat la gară şi când a sosit trenul am trecut să-l luăm pe sus, să-l ducem cu noi. Au venit şi jandarmii, au arestat o serie de tovarăşi [pe] care i-a şi trimis la Jilava, iar o parte din noi am reuşit să o luăm pe Griviţa, pe la Caşin şi să ne ducem spre centrul oraşului. Burghezia n-a mai avut curajul ca să atace cu jandarmii şi cu poliţia.”
„Noi atuncea am intrat în acţiune”
„O altă acţiune dusă în acest timp a fost acţiunea pentru amnistie generală. Aci am căpătat împreună cu alţi tovarăşi misiunea de a organiza, la ieşirea muncitorilor din sala Dacia, să organizăm o demonstraţie care să meargă spre centrul oraşului, spre Calea Victoriei. Nu ştiu cum a fost, întrunirea aceasta a fost interzisă, sala a fost plină cu jandarmi şi poliţişti şi n-a putut să se apropie nimenea. Totuşi, noi atuncea am intrat în acţiune, aveam misiunea aceasta, cu steag pregătit şi cu placarde pregătite, dar dosite aşa cum am putut pe ici, pe colo. Şi, la un moment dat, am început să organizăm oamenii să se încoloneze şi am ridicat drapele roşii şi placarde şi am pornit spre Calea Victoriei strigând <Vrem amnistie generală!> Au fost câteva personalităţi care erau de acord cu chestia aceasta, cu amnistia care condamna arestările şi schingiuirile [pe] care le practicau asupra membrilor de partid, asupra comuniştilor, regimul burghez. Şi mulţi dintre tovarăşii aceştia, figuri proeminente, au luat parte la demonstraţie, în aşa fel că ne-am apropiat mult de Casa de Depuneri şi a avut un ecou puternic.”
Audio: Ana Pauker, în 1951 vicepremier şi ministru de externe, Arhiva Radio România.
Mitingul aniversării M.R.S.O.
„Ei, o altă manifestare mare pe timpul acela [în 1927] a fost şi aceea […] cu prilejul aniversării a 10 ani de la Marea Revoluţie [Socialistă] din Octombrie. Partidul a hotărât – făceam parte din comitetul local al partidului – a hotărât ca să organizez eu, împreună cu alţi tovarăşi, un miting şi o demonstraţie în Piaţa Dorobanţi, unde în prezent este [statuia] <Lupoaica>, acolo era o piaţetă, aşa, dar foarte animat cartierul. Şi totodată am fost şi invitat ca să iau cuvântul, să deschid mitingul acolo şi să iau cuvântul. Am adunat acolo sute şi sute de muncitori veniţi din toate cartierele, aduşi delegaţi, aşa. Şi toţi au stat pe străzile acelea mici, în Parcul Domeniilor cum îi zicea atuncea şi la oră fixă au venit în jurul nostru. Acolo era format, mă rog, ca o tribună, era un felinar, un soclu de felinar mare sau mai multe felinare. Şi pe soclul acela ne-am ridicat noi, vorbitorii, şi muncitorii cu toţii au venit în jurul nostru. Am vorbit cât am vorbit acolo, Siguranţa nu a ştiut de pregătirea aceasta. N-au observant organizarea ei. Dar, la un moment dat, când au aflat, au trimis batalioane întregi de jandarmi cu maşinile şi ne-au luat cu asalt. Ne-am luptat atuncea ore întregi. Era o zi noroioasă, cu negură, şi ne-am făcut una cu noroiul, toţi, şi ofiţerii şi soldaţii. Ei n-aveau ordin să tragă, dar aveau ordin să lovească şi trăgeau cu patul armei, dar noi tăbăram câte trei-patru inşi pe un soldat şi-l ţineam de armă şi el ţipa, se ruga de noi ca să-i dăm [drumul], să nu-i luăm arma. Şi asta a durat ore întregi şi lupta noastră acolo [a fost] o adevărată demonstraţie a partidului nostru în cinstea aniversării Marii Revoluţii din Octombrie!
După aceasta, am fost arestaţi, ţinuţi la Prefectură săptămâni de zile, întregi, acolo, în mod samavolnic. Chiar prefectul Nicoleanu a venit cu jandarmii în arest, a băgat jandarmi în arest, ca toată lumea să nu mai stăm pe jos, să stăm în picioare, cu faţa la perete şi aşa mai departe. Noi iarăşi am protestat. Îmi amintesc că tovarăşul Buican purta ochelari, e foarte miop, fără ochelari nu vede deloc. Şi i-a veinit poftă prefectului Niculeanu ca să ne lovească cu cravaşa peste ochi. Şi când a ajuns în dreptul lui Buican a făcut pe politicosul, a spus: <Domnule, te rog scoate-ţi ochelarii că vreau să te cârpesc cu cravaşa peste ochi!> Noi am început să protestăm, am făcut gălăgie şi tovarăşul Buican nu şi-a scos ochelarii, din contră, şi i-a potrivit mai bine la ochi. Îmi amintesc chestiunea aceasta, pe de o parte ipocrizia aceasta a burghezilor şi în special a prefectului Nicoleanu, că ştia să facă pe politicosul, adică să te maltrateze, să te lovească, dar într-un stil al lor, aristocratic.”
[Interviu realizat de muzeograful Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1976]
