Cea mai prestigioasă şi mai veche editură a noastră, Cartea Românească, ia fiinţă în 1919 prin contopirea unor vechi întreprinderi editoriale: Tipografia lui Carol Rasidescu (urmasă a vechii tipografii a lui C.A. Rosetti), Librăria şi Editura „Ioanițiu și fiii”, „Librăria Școalelor” și Institutul „Minerva” · scopul fondării ei este răspândirea culturii în toată România Mare · lucrătorii editurii nu scapă atenţiei activiştilor comunişti care acţionau în ilegalitate · PCdR organizează celule în rândurile tipografilor şi reţele clandestine · unii dintre lucrători devin „revoluţionari de profesie” · este cunoscut cazul lui Teohari Georgescu, cel care dintr-un simplu zeţar la Tipografia Cartea Românească ajunge să fie activist al Cominternului, instruit în tehnici de spionaj la Moscova · ilegaliştii acţionează şi prin intermediul Ajutorului Roşu din România (filială a Ajutorului Roşu Internaţional finanţat de Comintern), o organizație cu profil declarat umanitar care de fapt este un instrument de aplicare a planului de internaționalizare a revoluției bolşevice.
Iată şi în episodul de astăzi o mărturie a unui tovarăş tipograf de la Editura Cartea Românească, aceea a lui Constantin Tănăsescu. Nu ştim unde şi când s-a născut, dar ştim că venise în Bucureşti în 1920, la vârsta uceniciei. Angajat la tipografie ca <ucenic intern>, ceea ce însemna cu locuinţă asigurată, Tănăsescu avea să îşi petreacă patru ani învăţând meserie. În anul în care PCdR a intrat în ilegalitate (1924), Constantin Tănăsescu a ajuns lucrător la editură. Membru de sindicat a devenit în 1925, dar a evitat cel mai cunoscut sindicat al tipografilor, înscriindu-se în altă organizaţie, Uniunea Sindicală de la Cluj. Care a fost motivul acesei opţiuni, ne povesteşte chiar el: „Nu m-am înscris la sindicatul <Gutenberg>, deoarece ştiam că acolo sunt mai mulţi patroni şi am intrat la Uniunea din Cluj. Aceea era condusă de partid şi acolo am cotizat până în 1938 când sindicatul a fost desfiinţat”. Racolat de partid, Tănăsescu a căpătat profilul tipic al activistului comunist: a învăţat câteva reţete ideologice şi regulile conspirativităţii, a învăţat cum se constituie o celulă, ce trebuia să vorbească şi ce nu, cum să tipărească pe ascuns manifeste, cum să organizeze ajutorarea tovarăşilor închişi. Ne povesteşte toate aceste lucruri cu exprimarea sa bolovănoasă de om fără prea multă carte.
Audio: Constantin Tănăsescu, 1974
„Ucenicul politic” al lui Teohari Georgescu
„În 1928 am luat [parte la] o acţiune, cu greva care s-a făcut la Cartea Românească şi am fost ales printre muncitorii care [au fost delegaţi să discute cu patronatul]… Am stat la conferinţă cu tovarăşul Rasidescu, adică cu Rasidescu, că nu era tovarăşul nostru, era <stăpânul>. Şi ne-am dus, am stat de vorbă şi am câştigat atuncea 10% [în plus la salariu] ca să nu ieşim în grevă. Totuşi, n-am ieşit în grevă şi s-a ţinut de cuvânt, ni s-a dat acest 10% şi lucrurile s-au potolit.
După aceea, am luat contact cu partidul. A apărut în acel timp, în ’28-’29, Teohari Georgescu care întâi mi-a fost ucenic mie, la meserie, ca după aceea să devin eu ucenic la dânsul, ca politic. El a fost atuncea, în ’29-’30, a fost în celulă cu tovarăşii Liuba Chişinevschi, Lenghe Ilie, eu, Tănăsescu, şi Teohari Georgescu. Aceştia am pornit prima celulă pe care am făcut-o la Cartea Românească, în 1929. A durat până în ’37, când, aicea ne-am cam despărţit deoarece eu la un moment dat a trebuit să părăsesc fabrica, fiindcă eram foarte <bine vizat> de către patron şi nu puteam să lucrez mult în continuitate. Lucram ce lucram, iar mă dădea afară deoarece ştia că sunt contra patronatului, contra capitalistului.”
„Ţinea câte o cuvântare tovarăşul Teohari”
„La un moment dat, în ’32-’33, vreo trei ani de zile am stat ca şomer. Şi aici am dus foarte multă muncă pe linie de partid sub îndrumarea lui tovarăşul Teohari Georgescu, pe timpul acela. El a fost profesorul nostru, la toţi în general. El ne-a documentat, ne-a spus totdeauna cum trebuie să ne ferim [de arestare] şi am activat aicea pe linie de partid, în felul acesta. Pe timpul acela, noi mergeam mai mult, ca să facem legătură cu masele, mergeam la [parcul] Bordei. Sub formă de petreceri, noi ne strângeam grupuri-grupuri şi ţinea câte o cuvântare tovarăşul Teohari şi arăta despre Uniunea Sovietică, despre muncitorii de-acolo. Şi, de multe ori, şi aicea ne-au sesizat copoii, ne-au cam stricat rostul.”
Manifestele
„Venind [lucrător] la Imprimeria Naţională, eu m-am mutat pe [strada] Livada cu Duzi, nr. 62. […] Aici am avut legătură încontinuu… deoarece tovarăşul Teohari lucra foarte puţin în fabrică, el cel mai mult era gonit. Când erau zilele cele mari, 1 Mai, 7 noiembrie, el trebuia să dispară, că altfel era deţinut şi-l ţinea [izolat], ca să nu împrăştie [idei comuniste], să nu stea de vorbă cu lucrătorii. Aici am avut legătură şi cu tovarăşul Moga Ion, ei m-au activat pe mine foarte mult, în privinţa unei acţiuni mai puternice [de tipărire a manifestelor], adică în sensul că eu trebuia să mă pregătesc, să-mi fac rost de anumite litere. Am făcut o <casă> minusculă, mică – cea mai mică pot să spun, din toate tipografiile – din cutii de chibrite. În fiecare cutie de chibrite eu puneam o literă – aşa culegeam, nu ca în fabrică! Aşa le puteam face… Dacă cumva era o <cădere> [în mâna poliţiei], să le pot lua uşor şi să le dau, să le transport în altă parte.
Acţiune [din asta] am făcut şi la tipografie, am adunat litere şi, cu ajutorul fratelui meu… i-am dat eu anumite idei, cum trebuie să-mi construiască o presă, o presă de mână. Mi-a executat-o foarte bine – astăzi această presă e dată la Muzeul de Istorie al Partidului – cu această presă eu am început activitatea, cu <fluturaşi> întâi, <fluturaşi> care erau pe-o parte unşi cu gumă, aceştia erau foarte uşor de lipit pe străzi. Pe <fluturaşii> aceştia nu scriam decât <Pâine, pace, libertate!> <Jos războiul!>, prin anii ’38-’39, când deja începuse ca să miroasă a război, hitlerismul contra Uniunii Sovietice. Duceam seara pe anumite străzi şi lipeam colo, colo, aşa, în şapte-opt-zece locuri.”
„Am preluat eu Ajutorul Roşu”
„După ce a venit tovarăşul Ştefu, care… am avut cunoştinţă cu el prima dată la Cartea Românească, a venit şi el la Imprimeria Naţională. Aicea, el a început strângerea [de fonduri] cu Ajutorul Roşu. Şi aceşti bani el totdeauna îi vărsa, totuşi, prin Teohari Georgescu. După aceea, eu mă ocupam încontinuu cu strângerea de [bani pentru] Ajutorul Roşu, după ce tovarăşul Ştefu a fost prins cu un manifest. […]
Noi am şi ştiut prima zi de <căderea> lui [Nicolae] Mohănescu. Gata, a venit Bădescu la mine şi zice: <Dacă aveţi ceva [material conspirativ] prin casă… du-te la Ştefu şi anunţă-l, că eşti aci aproape, la 10 paşi, anunţă-l că dacă are ceva prin casă imediat să ascundă!> Ştefu, ştiu că în momentul acela s-a îngălbenit, că ştia ce este, cum a căzut Mohănescu, da’ ştia că şi el acuma este aproape ca să fie prins. A doua zi ne-am pomenit cu copoii la Imprimeria Naţională. La Imprimeria Naţională, acolo, parcă îl văd şi acum pe Ştefu, zice: <He, he, he>, zice, <au venit ăştia, cred că scot ceva de la mine… Nu scot nimic, mă arestează şi gata!…> S-a dus, s-a spălat şi a plecat. De atunci nu l-am mai văzut. Am preluat eu Ajutorul Roşu de la el şi am continuat cu aceşti 12 tovarăşi. Bădescu deja a fost căzut şi, prin soţia lui Bădescu, am avut prilejul ca aceşti bani să-i vărs mereu la [închisoarea] Văcăreşti pentru alimente, făceam pachete încontinuu, pe fiecare lună. A mers această acţiune până aproape de 23 august [1944]. La 23 august, aicea, pe urmă noi a trebuit să urmăm sfaturile pe care ni le-a dat partidul şi a trebuit să fim scoşi din producţie şi am dus activitatea mai departe pe linia Consiliului Central…”
[Interviu realizat la Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1974]
