1928-1929: începe să se simtă şi la noi criza economică mondială, scad preţurile la bursa de valori din Bucureşti, apar primele semne ale scăderii producţiei industriale · 5 august 1929: se declanşează la minele de la Lupeni o grevă de mare amploare · iau parte mii de muncitori din subteran, nemulţumiţi de condiţiile mizerabile de trai, de salariile mici, de nerespectarea de către direcţia Societăţii Petroşani a drepturilor lor din contractul colectiv · elementele radicale ale greviştilor organizează totul: formează grupuri de delegaţi de la toate minele, pornesc cu 1500 de oameni de la mina Ileana spre uzina electrică şi opresc funcţionarea ei · 6 august: guvernul naţional-ţărănesc trimite armata, au loc ciocniri între grevişti şi trupe, care se soldează cu peste 20 de mineri morţi şi mai mult de 100 de răniţi · PCdR organizează prin activiştii săi acţiuni de solidarizare · mai târziu, Partidul Comunist îşi va atribui rolul esenţial în organizarea grevelor din 1929.
Constantin Ţiulescu, muncitor tăbăcar, s-a înscris în Partidul Comunist din România în 1922, devenind mai târziu membru în Consiliul Executiv al Blocului Muncitoresc Ţărănesc, organizaţie legală prin care acţiona ilegalul PCdR. A organizat acţiuni subversive, a fost propagandist şi agitator, lucruri ce i-au adus câteva arestări de scurtă durată, precum şi alungarea din mai multe locuri de muncă.
Audio: Mărturia unui miner participant la grevele de la Lupeni, (numele lui nu ni s-a păstrat) Arhiva Radio România, înregistrare din 1975.
Solidarizare cu victimele de la Lupeni
„În anul 1929 […] teroarea era din ce în ce mai crâncenă şi mai dureroasă pentru clasa muncitoare şi în special pentru partidul nostru. Astfel, am avut în anul ăsta, ’29, am avut greva de la Lupeni care, după cum se ştie, a fost înăbuşită în sânge. Au fost împuşcaţi muncitorii care n-aveau altă vină decât [că] au cerut o bucăţică de pâine. Ei, în situaţia aceasta, partidul a format un comitet de ajutorare a victimelor asasinării din Lupeni şi în comitetul acesta am fost cooptat şi eu. O parte din tovarăşii care au fost în comitetul ăsta au strâns bani şi s-au dus să dea la familiile celor împuşcaţi.
Eu am rămas în capitală şi am avut sarcina să organizez demonstraţii de protest împotriva asasinării. Demonstraţia a fost organizată în Piaţa Obor. Acolo, în Piaţa Obor, era într-o duminică, piaţa era plină cu lume şi ţiu minte că m-am postat în faţa unei gherete care avea lăzi multe, goale, de zarzavaturi sau alte alimente. Şi m-am urcat pe ele şi în jurul nostru, pe lângă lumea care era acolo, numeroasă, au venit şi sute de tovarăşi… Siguranţa nu băgase de seamă că vin pentru un miting, pentru că [oricum] era lume multă în piaţă. Şi am început să vorbesc. Ei, când au auzit de chestia aceasta, au trimis imediat jandarmii şi cu paturile armei şi-au făcut loc până lângă mine care vorbeam tare, acolo, şi lumea aplauda, striga <Ruşine, criminalilor, asasinilor!> Ce era îmbucurător, că era lume tot săracă, tot muncitori, dar nu era lume [pe] care o mobilizasem noi, era lumea din piaţă, dar a fost alăturea de noi.
Şi de aicea s-a încins o încăierare groaznică între jandarmi şi tovarăşii noştri. Jandarmii căutau să mă fure pe mine [de acolo], eram sus pe lăzile acelea, ei dădea cu patul armei. A durat mult timp lupta până când au reuşit în cele din urmă să puie mâna pe mine, să-mi astupe gura. Şi după asta ne-au arestat, ne-au dus la prefectură, în fine, schingiuire şi bătăi, dar totuşi manifestaţia a fost făcută. Pentru că în ziarele de pe vremea aceea scrie de chestia aceasta: <Demonstraţia comunistă de protest împotriva asasinării>… şi aşa mai departe. Scrie cu litere destul de mari şi articole destul de… unde se arată puterea partidului, [pe] care o avea atunci şi influenţa lui asupra maselor muncitoare şi chiar cetăţeneşti, pentru că acolo era fel de fel de lume. Au fost negustoraşi din ăştia care erau de acord, spuneau: <Ruşine să le fie!>, mă rog… şi au protestat alăturea de noi.”
„Ce căuta Majestatea Sa în chestiunea aceasta?”
„Tot în anul acesta [1929], deoarece criza se ascutea şi mii şi mii de muncitori erau şomeri, partidul m-a însărcinat ca să organizez un comitet revoluţionar al şomerilor. Acest comitet l-am înfiinţat la sindicatul Gutenberg, al tipografilor, acolo, nu departe de Podul Mihai Vodă. Şi ne-au adăpostit tovarăşii sindicalişti de-acolo, tipografi, ca să putem desfăşura activitatea. Viaţa şomerilor era groaznică pe timpul acela. Nouă nu ne-a fost greu ca, într-un timp foarte scurt, să înregimentăm câteva mii de inşi în comitetele astea de acţiune împotriva şomajului. Mai ales că lângă Hala de Carne, sau mai bine zis între Hala de Carne şi Azilul de noapte se făcuseră nişte cantine, acolo, pentru muncitorii şomeri care căpătau nişte lături, acolo, şi o bucată de pâine rece – asta era tot ajutorul. Şi ne-a fost foarte uşor să-i mobilizăm pe toţi, toate şchimburile [!] care veneau pe şchimburi să mănânce acolo şi să pornim la acţiune.
Prima acţiune a fost ca să mergem de-acolo, din piaţă, să mergem la ziare, pe Sărindar şi în faţa ziarelor să arătăm toată tragedia aceasta, ce se întâmplă cu şomerii. Ne-am încolonat şi am pornit. Când am ajuns pe fostul Bulevard Elisabeta, regele Mihai [copil de 8 ani] trecea cu maşina şi a văzut coloana asta de şomeri strigând şi cu un steag roşu şi cu placarde. Şi probabil că s-a speriat, pentru că imediat ce maşina a trecut au început să fluiere sergenţii şi ne-am pomenit că soseşte armată. A sosit armată [atât de multă] că ne-a înconjurat, pur şi simplu, cu armele în mână, ne-a înconjurat pe toţi. Şi apus mâna pe cei care a ştiut ei că sunt capii organizatori, că sunt membri de partid, că sunt comunişti, mă rog. Şi între ăştia am fost şi eu. Ne-au suit într-o maşină de-a armatei şi ne-au dus la poliţie. Aci ne-au imputat că am vrut să atacăm maşina Majestăţii Sale regelui Mihai. […]
[În anchetă] Trebuia să spună cei arestaţi, respectiv noi care erm frânţi în bătăi, cine ne-a trimis să organizăm chestia aceasta împotriva Majestăţii Sale. Răspunsul nostru a fost că <foamea>. Ţiu minte că a fost un proces la Micul Parchet, pentru că o serie din noi au fost depuşi la închisoare, iar o parte din noi a fost eliberaţi la prima instanţă de la Micul Parchet. Asta a durat câteva săptămâni… Şi la Micul Parchet, când procurorul întreabă acelaşi lucru, că să spunem cine a organizat chestia asta şi cine ne-a trimis să facem demonstraţie, toţi cei arestaţi au spus: <Da, foamea!> Era o chestie tragi-comică, fiindcă toată lumea pe timpul ăla ştia ce înseamnă şomeri, ştia că şomerii rabdă de foame. Dar ce căuta aicea, Majestatea Sa, [în toată povestea asta]?.. Asta producea chiar o chestie de râs, aicea, în chestiunea aceasta.”
[Interviu realizat de muzeograful Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie a Bucureştiului, 1976]
